Noi și toate eurile noastre - Cel mai bun copil din lume

Am văzut Cel mai bun copil din lume la Teatrul Național "I. L. Caragiale" București și primul lucru pe care l-am făcut a doua zi dimineața a fost să caut și să citesc toate interviurile cu Alina Șerban pentru că după ce trăiești acest spectacol nu ai cum să ți-l mai scoți din minte.

Alina a fost cea care a scris textul acestei piese, a semnat regia spectacolului și a fost actrița, singura de altfel, care a stat pe scenă în fața publicului. Eu am fost cea care a stat în rândul 10, pe scaunul numărul 10, dar nu singură, ci împreună cu eu - copil, eu - mamă, eu - scriitoare, eu - femeie și probabil nu am fost singura care a simțit astfel. Sunt convinsă că lângă fiecare adult din sală a fost și un copil - chiar dacă nu atât de vizibil ca cei câțiva puști de 10-12 ani care s-au foit, s-au ciondănit în șoaptă, îi auzeam, dar prindeam doar frânturi de fraze. Au râs, au exclamat, iar eu m-am tot gândit la ei când am ajuns acasă, la ceea ce au luat din această experiență, la întrebările din mintea lor, vor ieși oare de acolo? le vor verbaliza? li se va răspunde? cum li se va răspunde? sau poate că de fapt m-am gândit la mine și la fiică-mea.

Pentru că povestea aceasta este atât de bine spusă încât capătă o universalitate care trece de granița etichetei etnice și te îmbrățișează cu mâini care iau forma unor semne de întrebare despre atât de multe lucruri încât nu ai cum să nu simți măcar pentru câteva clipe că spune și ceva din povestea ta.

Natural, complex, echilibrat, profund, deschis, umor, curaj, tandrețe, empatie, sinceritate - sunt cuvintele care au dansat pe scenă în jurul Alinei asemenea unor eșarfe colorate aruncate în aer pe care nu știi dacă să le prinzi sau să le lași să cadă.

Un om. O scenă. O oră și jumătate fără pauză care nu știu când a trecut. Siluete, fantome, orașe, blocuri care fug și copilul care aleargă după ele fără a reuși să le prindă vreodată, părul mamei ud, țigara tatălui, umbre, oameni și oameni și oameni și oameni, noi și ei, ei și noi, granițe invizibile și ziduri la fel de invizibile care separă și care, chiar dacă nu pot fi dărâmate se fisurează și faci în ele găuri prin care poți să te strecori, crezi că poți să te strecori, dar rămâi blocat la mijloc.

Jumătate din tine aici. Jumătate din tine acolo. Cum te faci la loc întreg?

Îmi doresc să vadă cât mai mulți oameni acest spectacol și de aceea simt nevoia să precizez că dincolo de emoțiile care m-au copleșit, am și râs și aici este parte din magia pe care a reușit Alina să o aducă în acest spectacol, să te treacă prin atât de multe stări, să nu aleagă albul sau negrul, ci să pună în fața ta o infinitate de culori pentru că fiecare poveste are o infinitate de culori și doar când ești dispus să le vezi o poți "citi" cu adevărat.