Întreg filmul este o experiență vizuală, prin metodele mai puțin obișnuite de filmare (înregistrări, personajele se filmează între ele - unghiuri subiective) și prin modul în care se întrepătrund stilurile (slow cinema, raw footage, clasic). Narațiunea este construită într-o manieră clasică, surprinsă obiectiv, dar, pe parcursul ei, în numeroase momente stângaci alese, urmărim așa-zisa acțiune prin ochii unuia dintre personajele principale, un punct de vedere optic subiectiv. Acest lucru se întâmplă, de exemplu, la începutul filmului, într-o secvență care se va relua într-un moment întâmplător din mijlocul filmului, când Sophie își filmează tatăl întrebându-l ce ar fi crezut la 11 ani că va face în prezentul secvenței. Secvența nu potențează în vreun fel acțiunea sau personajele, ea doar apare intercalată în film. Oferă autenticitate, sigur, însă prezența ei se resimte adesea greoi și forțat. Tot sporadic apare și o minusculă-ca-durată secvență în care o tânără stă complet lipsită de emoție sub lumina unei petreceri nebune și, nu în ultimul rând, tot ici și colo avem acces la narațiunea principală, care e de fapt o înregistrare mentală a unei vacanțe tată-fiică.
Povestea în sine se concentrează în jurul unei teme ofertante, cu mult potențial dramatic (prea puțin explorat în film): relația dintre părinți și copii. Sophie (Frankie Corio) merge într-o vacanță budget friendly cu tatăl ei, Calum (Paul Mescal), unde vor încerca să se distreze ca în vremurile bune. Calum are mâna fracturată, însă nu aflăm prea multe detalii despre accident, cu toate că se pune enorm de mult accent pe durerea cu care se confruntă, pe schimbatul bandajului și cumva și pe ascunderea acestui proces de ochii fiicei. Natural, ca spectator, mă întreb ce urmează să aflu legat de rana tatălui, ce ascunde gipsul, ce se întâmplă - nimic. Nu aflu nimic, nu se întâmplă nimic. Asta nu mă deranjează, ba chiar mă face să privesc acest bandaj ca un element suprarealist, poate un absurd asumat... - doar în capul meu.
Relația celor doi este cel puțin abstractă. Într-o primă fază, Calum pare un tată cu picioarele pe pământ, responsabil, care are grijă de Sophie, îi prinde părul, o întreabă în permanență cum se simte în legătură cu toate evenimentele din jurul ei. După, situația se schimbă și se pune extrem de mult accent pe corporalitate, pe aplicarea cremei solare de două ori, pe costumul de baie. Nu aș vrea să insinuez ce nu trebuie, însă m-am simțit extrem de inconfortabil pe tot parcursul acestor secvențe și eram sigură că lucrurile vor evolua într-o zonă complet diferită. Am devenit și mai sigură după secvența jocului de biliard, în care Sophie și Calum sunt invitați să joace în echipă contra a doi tineri. Fără ca nimeni să spună ceva, Calum explică faptul că Sophie e fiica lui, pentru a nu se înțelege altceva... Nu știu cum aș putea să interpretez asta, și nici privirea sexualizată prezentă în alte momente din film asupra relațiilor dintre tinerii pe care îi privește Sophie. Ar fi fost interesant să se abordeze această perspectivă, însă, aceste elemente au fost doar arătate fără explicații, fără rezolvări, fără nimic concret. O altă secvență care mi-a stârnit interogațiile a fost cea în care, după ce Sophie și Calum s-au supărat unul pe altul pentru că tatăl nu a vrut să participe la karaoke, fata ajunge târziu la camera de hotel și îl găsește pe bărbat gol în patul ei. Absolut inconfortabil e modul în care îl învelește, dar nu se intră în detalii cu privire la acest aspect, cum nu se spune nici de ce Calum e atât de vehement în solicitarea unei camere cu două paturi separate la începutul vacanței. O fi acesta modul prin care se sugerează faptul că Sophie a crescut și are nevoie de intimitate sau începutul degradării unei relații? Nu știu. În orice caz, o alegere nefericită și nenecesară pentru miza filmului.
Dacă aș reuși să fac abstracție de momentele total neinspirate pe care le-am prezentat până acum, ar trebui să spun că sunt și secvențe emoționante, în care se poate simți inocența Sophiei și blândețea tatălui. Un bun exemplu în acest sens e populara replică "I think it's nice that we share the same sky" rostită de Sophie la piscină, sau dialogul inițiat de ea cu privire la nevoia de apartenență într-un loc anume sau motivația adulților de a spune "I love you", deși nu mai au o relație. Toate sunt momente cu mult potențial, mai ales pentru justificarea temei generale, cea a memoriei. Însă fiind asociate cu restul elementelor, îmi pare că e o încercare de a smulge cu un clește o emoție sau de a compensa ceva ce nu există.
După puțin research și o revizionare, am ajuns la concluzia că, raportându-mă la întreg filmul, asta ar fi miza: reprezentarea memoriei. Și e sugestivă utilizarea filmărilor personajelor, în stilul raw footage - o propunere interesantă, justificată din mai multe motive. În primul rând, arată faptul că oamenii își formează amintirile imersați în moment și captează lucrurile fără înfrumusețări sau tehnică. Vedem concret ce avem în față și înregistrăm toate detaliile, fără să intervenim asupra lor. În al doilea rând, surprinde nevoia oamenilor de a imortaliza momente pe care le consideră importante, pentru a se feri de micul demon al uitării. Ambele motivații sunt puternice și, în opinia mea, suficiente. Confuzia se desprinde din momentele de in between din film. Îmi dau impresia că au fost așezate minuțios pentru a spune mai mult, pentru explicații suplimentare având în vedere narațiunea - deși produc efectul opus, prezintă o aglomerare de lucruri care ar putea spune multe, dar în fond, nu mai reușesc să transmită nimic.
Nominalizat la Oscar 2023 pentru cel mai bun actor, Paul Mescal este cunoscut și pentru rolul lui Connell din serialul Normal People. Mi-aș fi dorit să nu fi urmărit acest serial pentru a nu mă putea lega de acest aspect, dar l-am urmărit. Ambele personaje interpretate de Mescal îmi pare identice, deși povestea ar solicita diferențe. Interpretarea actorului este una interiorizată, rareori expresivă sau cu potențial de stârnire a unei reacții - nu că acesta ar fi un lucru rău. Sunt mulți regizori care optează pentru acest gen de personaje și creează un efect ieșit din comun, remarcându-se exponenții Greek Weird Wave sau filmele nordice, uneori și Martin McDonagh sau von Trier. În Aftersun miza e alta și universul creat nu are legătură cu absurditatea sau distopia. Aftersun e o dramă, care se bazează pe formă pentru a transpune conștientul și inconștientul în plan vizibil. Or, acest lucru e foarte dificil și dacă funcționează poate fi revoluționar, dar dacă nu, primește un aer amatoricesc. Se înțelege că personajul lui Mescal trebuia să fie într-o profundă depresie, să se deconstruiască în ochii fiicei sale, însă prea puțin s-a explorat acest lucru. În schimb, sunt surprinse momente irelevante, care nu reușesc să comunice absolut nimic despre personaj și care nu duc nicăieri, cum e discuția dintre Calum și bărbatul pe care îl întâlnește la scufundări.
Ne întoarcem la mini-secvențele nocturne de la petrecerea reală din prezentul filmului - puțin pusă cu mâna. După vizionare am dedus rolul acestora și din nou, ar fi fost o idee cu potențial, însă n-a ajutat-o prea mult finalul, unde vedem personajul feminin la maturitate, rememorând eterna excursie cu tatăl - de ce? Dacă e un eveniment atât de important pentru Sophie, aș vrea să știu de ce. Mai mult, aș vrea să știu ce s-a întâmplat cu tatăl sau cum se reflectă relația dintre ei concret asupra sa. Altfel, de ce m-ar interesa să o văd la maturitate? Sunt aceste întrebări o manie a celor care scriu scenarii și gândesc prea mult? - Posibil. Totuși, deși am văzut-o pe Sophie trecând prin mai multe vârste, evoluția ei a fost foarte puțin sugerată și multe lucruri au rămas în aer.
Filmul lui Charlotte Wells este o încercare de a reprezenta memoria în limbaj filmic. Reunește elemente reale, cu elemente înregistrate și iluzii pentru a înfățișa în primul rând impactul relațiilor cu figurile de atașament din copilărie, dar și degradarea lor odată cu trecerea timpului. Și asta e problema. Aș fi vrut să văd procesul degradării, sau să aud comentarii asupra momentelor înregistrate pentru a înțelege concret prin ce trec personajele. Pentru mine, filmul e reprezentativ pentru ideea că de cele mai multe ori, imaginea nu e suficientă pentru a transmite o emoție, ci este important cum se mișcă lucrurile în imagine, cum se fac tranzițiile și mai ales, de ce apar anumite lucruri pe ecran. Deși abordează o serie de teme de importanță majoră, care spun multe despre relațiile familiale și evoluția individuală, cum ar fi situația financiară, consumul de droguri, relațiile sexuale, divorțul sau depresia, nici una nu este dusă până la capăt pentru a produce o reacție, o emoție sau un efect, ci plutesc în neant, fără a reuși să comunice nimic.