Filmul povestește, retrospectiv, cum o Sophie adultă (Celia Rowlson-Hall), implicată într-o relație stabilă și deja cu un bebeluș - dar despre care nu ni se mai oferă alte detalii -, face eforturi să își amintească, să construiască un portret mai rotund, mai reliefat al tatălui său. Într-un club de noapte, stroboscop aruncă lumini pasagere și înșelătoare asupra unui bărbat care ar putea fi chiar tatăl său, dacă nu cumva este însă o iluzie și o descompunere în flashuri incomplete.
Așa că toată relația este filtrată prin intermediul camerei de luat vederi care ar fi trebuit să fie martorul stabil și complet a ceea ce s-a întâmplat atunci, demult. La un moment dat, cadrul este împărțit în trei părți mai mult sau mai puțin egale între ele. În dreapta, monitorul este conectat la camera de luat vederi, mânuită de puștoaică și concentrată asupra tatălui. În stânga, se poate observa în prim plan un teanc de cărți de meditație, tai-chi etc, care indică tumultul interior al tatălui și, mai ales, efortul acestuia de a-l depăși. În aceeași parte, dar în plan secund, practic, într-o oglindă dintr-un colț al ecranului se pot vedea cei doi vorbind și glumind diverse nimicuri, dar din care reiese clar efortul tatălui de a petrece timp de calitate și deschiderea fetiței pentru a se distra. Mai mult, la un moment dat, camera este închisă, astfel încât îi putem vedea mai clar pe protagoniști, doar că în oglinda întunecată a ecranului stins.
În această compunere aproape școlărească a cadrului (în sensul de școală de cinema), care nu urmărește neapărat imperative de compoziție estetică, ci este preocupată să sublinieze distanța și efortul psihologic față de cine a fost cu adevărat tatăl, este concentrată întreaga abordare a filmului.
Cu alte cuvinte, totul este limitat strict la perspectiva fetei. Nu avem acces la personajul tatălui decât prin prisma ei. De aceea, îngrijorările lui, vizibile din când în când, dar fără o cauză explicită, sunt cu atât mai tulburătoare. Are mâna în ghips, dar nu știm cum și-a rupt-o, are probleme financiare (vizibile inclusiv prin faptul că stau la un hotel ieftin, într-o parte mai puțin turistică a Turciei), dar nu știm exact ce profesie are și unde lucrează sau dacă nu cumva a făcut un credit prea mare pe care nu îl poate rambursa.
Paul Mescal își joacă personajul fără înflorituri și fără apăsări melodramatice. Suferința pe care o sugerează filmul nu transpare din jocul său, așa cum fac de obicei părinții, care își ascund sentimentele și neliniștile în fața copiilor. Frankie Corio, la rândul său, intră perfect în rolul puștancei care este pe de o parte jucăușă, dar pe de altă parte, este nevoită să se maturizeze accelerat.
Bariera cunoașterii este potențată de o muzică ce induce o ușoară anxietate și, totodată, tatăl este amenințat de forțe oculte: pentru câteva secunde, întârzie să iasă din apă, trece pe lângă un autobuz atât de aproape încât ești convins că a fost lovit, se aruncă noaptea în marea învolburată.
Jocul memoriei este mai important decât construirea sentimentală a unei melodrame. Dulcegăriile părintelui implicat sunt eliminate și înlocuite cu o preocupare reală a tatălui pentru dezvoltarea fetiței, dar fără muzică languroasă sau lumini calde.
Ritmul pe care regizoarea (Charlotte Wells) îl imprimă filmului este bine acordat după timpul vacanței. Camera zăbovește leneș uneori asupra valurilor, iar discuțiile dintre protagoniști nu provoacă emoții acute. În cele din urmă, sentimentul de relaxare este dat de peisaje și interacțiunile umane, iar neliniștile de muzica îngrijorătoare și de izbucnirile emoționale din singurătate.
O altă alegere clară este surprinderea acestei felii de viață, fără o narațiune în care să putem distinge un început, o dezvoltare, punctul culminant și sfârșitul. Dar această continuitate, identică cu ea însăși, devine pe parcurs liniștitoare, relaxantă chiar.
Astfel, A fost o dată ca o vară / Aftersun, lungmetrajul de debut al Charlottei Wells, se concentrează asupra a ceea ce este important din rămășițele amintirilor și, în același timp, ne face atenți asupra unghiului mort al propriei noastre conștiințe - atunci când suntem nepăsători față de dramele părinților și rămânem concentrați exclusiv și răsfățat asupra propriilor preocupări copilărești, până când este prea târziu să mai recuperăm sensul uman îngropat în timp, indiferent de cât de multe înregistrări ne-au rămas.