Filmul după Aftersun sau Memoria Fotografiată

Sunt puține cazuri în care un debut nu numai că atrage aprecieri critice, ci mai și oferă un nou rol filmului în general. Aftersun (reg. Charlotte Wells, 2022) e un astfel de film. Lungmetrajul a avut premiera la Festivalul de Film Cannes 2022, unde a deschis cu un premiu al juriului, o listă foarte lungă de premii, ce include și șapte premiii la prestigiosul BIFA^[i].

Poveste All-Inclusive

Drama urmărește o vacanța petrecută în Turcia de către Sophie (Frankie Corio) împreună cu tatăl ei, Calum (Paul Mescal). Sejurul celor doi evoluează pe o serie de fire narative ce explorează teme specifice maturizării, descoperiri și identității de sine, și, cu precădere, ale amintirii. Păstrarea memoriei, dublată de rememorare devin centrale și se insinuează atât în context strict narativ, cât și formal.

Filmul face o treabă bună în "vinderea" perspectivei unui copil în așteptarea maturității. Secvența arhetip pentru metoda de identificare personaj-spectator este redată drept înregistrarea brută, trasă prin handycamul lui Sophie. Calum este intervievat despre experiențele lui de la 11 ani - vârsta pe care Sophie o va împlini în timpul vacanței. Cadrul se mută de la silueta întoarsă, izolată, la figura lui Sophie. Se stabilesc, deci, cele două direcții de privire: asupra unui tată retras și ambivalent, asupra fetei cu care ne împletim perspectiva.

Mai mult decât utilitatea ei tematică, abordarea ajută la "traducerea" unor memorii în facere. Putem participa activ și natural la traiectoria lui Sophie.

Formal: Covor turcesc

Textura filmului întrețese cadre candide, utilizate ca semne ale autenticității, cu un stil formal și sobru. Un singur alt șir inițial acronic traversează tapițeria de episoade mundane specifice unei vacanțe. Fiecare seară e punctată, aparent oniric, de imagini sacadate a personajelor întrevăzute prin pulsații stroboscopice. Este o forțare a filmului de dragul inducerii de agitație? Urmărim visele lui Calum? Tumultul intern? Rămâne incert. Filmul continuă să adauge aceste puncte, aglomerându-și constelația inițială.

Secvențele din Aftersun utilizează excesiv dar programatic procedee de cadru-în-cadru, exploatează reflexii și unghiuri favorabile pentru a genera un efect de suprapunere. Exemplu: reinterpretarea secvenței inițiale, folosită strict tematic și pentru efect nostalgic (reproducerea videourilor de familie). Filmarea "brută" a lui Sophie este redată pe ecranul din camera de hotel. Pe fundal putem distinge mișcarea și dialogul celor două personaje. La marginile ecranului avem obiectele lor personale. Rezultatul este o vizionare pe trei straturi: înregistrarea propriu-zisă, dialogul Sophie - Calum din timpul vizionării și "marginalia" cadrului.

Imaginea amintirii

Prin aceste suprapuneri, Aftersun să creează un portret al procesului de amintire. Putem trage paralele între înregistrare ca memorie nealterată, dialog ca interpretare, și marginile ca inconștientul, fondul formării memoriei. Odată stabilit, paralelismul conduce filmul. Calum devine cunoscut în mare parte prin acel fundal: cărți de self-help și Tai Chi, pe marginea noptierei sau rutina de Tai Chi văzută în oglindirea cabinei de telefon. Sophie este, la nivel subiectiv mai aproape de spectator. Privirea ei ghidează perspectiva.

Prin colarea acestor imagini-amintiri, Aftersun ne supune la un exercițiu constant de identificare și descifrare perspectivală. Altfel spus, ne cere să îl vedem și să ni-l amintim simultan. Exercițiu practicat pe fondul narativ tot mai implicit, al unei Sophie în plină explorare de identitate, și al tot mai eluzivului Calum.

În spatele acestei dinamici continuă să pulseze enigmatic acele secvențe de rave, în care devine tot mai facil să identificăm un Calum extenuat și o Sophie matură (Celia Rowlson-Hall), urmărindu-l.

Losing Our Religion

Apare o întrebare: despre ce este de fapt acest film?

Indiciile sunt mai mult sugerate, marginale, dar construiesc un portret robot. Tată separat conjugal, imatur (ghipsul de pe mână, poveștile despre potențiale partenere), posibil depresiv. Fiică la pragul maturizării, atentă și doritoare să facă parte din lumea sexualizată a adolescenților.

Prima culminare a liniilor de forță vine odată cu zilele de naștere anunțate de la început. Un alt indiciu pentru raportul dintre ei: deși Sophie este fiica, ziua ei este cu o zi mai devreme decât a lui Calum.

Fiica înaintează vertiginos și fără rezerve spre momentul simbolic al maturizării. Tatăl ajunge la culminarea tensiunilor interioare, la conștientizarea acută a timpului trecut și a inadecvării lui la momentul curent.

Ziua de naștere a lui Sophie explodează tensiunea perspectivală. La seara de karaoke, aceasta rezervă un loc pentru a cânta Losing My Religion, împreună cu tatăl ei. Calum refuză. Sophie cântă singură, privindu-și tatăl vizibil afectat. Devine clar decalajul de interpretare al celor doi, neputința lui Sophie de a știi planul interior al lui Calum, rezistența lui de a-l împărtăși cu ea. Drept răspuns ulterior, Sophie refuză la rândul ei să se retragă devreme împreună cu tatăl ei.

Independența de Calum îi deschide lui Sophie spațiul, nu întâmplător nocturn, pentru (auto)explorarea insinuată de-a lungul filmului. Petrece timp și se familiarizează cu experiențele adolescenților și primește o brățară all-inclusive, a cărei lipsă, devine clar, putea fi explicată tot prin condiția lui Calum. Cel mai important și formator, Sophie are primul sărut. Calum, copleșit de context, înaintează orb spre neantul mării.

Reîntâlnirea are un amar biblic. Patriarhul dezbrăcat ocupă literalmente spațiul infantilității - patul lui Sophie. Ea este obligată să doarmă în patul tatălui, a se citi, să îi ocupe poziția.

Is he a jolly good fellow?

Răsturnarea de roluri continuă cu ziua lui Calum. Cei doi pleacă în ultima excursie a vacanței, unde Sophie convinge alți turiști să îi cânte în cor la mulți ani tatălui ei. O mulțime de figuri radioase declarând "he's a jolly good fellow" întâlnesc o figură adumbrită schițând ceva incert.

Misterul se disipă în schimb: Calum plângând cu hohote cu spatele întors unei scrisori pentru Sophie - stop cadru.

Undone Pressure

Singurul nod real al filmului, punctul în care toate planurile se întâlnesc este scena dansului celor doi.

Momentul final al vacanței, încheierea timpului petrecut împreună, ar fi putut fi melodramatic și atât. Montajul însă ne forțează o interpretare incomodă, prin reutilizarea enigmaticelor cadre stroboscopice. Contrapuse, ele sunt aceleași, doar răsturnate: dansul ca ultima comuniune și ca ulterioara căutare. Prin această contrapunere, punctul culminant al filmului, amintirea cheie este de fapt a ceva ce nu a avut încă loc.

Dansul este punctul centrală, climaxul memorialistic al lui Sophie, dar doar pentru că de fapt "amintește" despre ce a urmat vacanței.

Despărțirea este ireversibilă. Sophie este escortată de tatăl ei prin aeroport, mai privește o dată înapoi și apoi ea dispare pentru Calum, iar acesta dispare pentru ea. Cadru final: Calum se întoarce în purgatoriul pulsatoriu în care se aflase în fiecare moment fără Sophie - în somn, în absența ei, în restul vieții lui.

Desigur că există sugestia unui suicid^[ii], dar răspunsul final nu este un subiect pentru Aftersun. Într-un exercițiu maxim de show don't tell, nu se conferă o explicație reală pentru dispariția lui Calum, ci doar realitatea subiectivă a ei, prezența sa doar în amintire, fațetele aceleiași fețe, toate unghiurile posibile și confluența lor în finalul știut.

Putem restrânge întregul film la replica lui Sophie: "Why can't we just stay here?" (De ce nu putem rămâne aici?). Îl putem restrânge la un polaroid developându-se în timpul discuției. Aftersun dovedește un nou rol al filmelor: fotografierea reamintirii.