Până cu două seri înainte de 28 februarie 2023, COSMIC LATTE era pentru mine una dintre milioanele de necunoscute ale universului. Îmi era și greu să țin minte această combinație de cuvinte, mai ales că multe dintre Misterele legate de univers mă înfioară. Dar am citit, m-am informat și iau de bune rezultatele cercetătorilor infinitului în care trăim. Deci: COSMIC LATTE, adică culoarea universului.[i]
Seara lui 28 februarie 2023 era cam friguroasă. De aici o oarecare stare de lene indusă de faptul că trebuie să ajung până la un teatru la care nu mai fusesem niciodată (sala Atelier a UNATC - Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale", din str. Matei Voievod, nr. 75-77, București). Curiozitatea și ocazia de a mă reîntâlni cu un actor, un minunat dansator, acum în postura de Profesor, regizor, coregraf-concept, m-au pus în mișcare.
În fața sălii de spectacol, intrarea părea inaccesibilă pentru că era acoperită de o mulțime de oameni, tineri cei mai mulți, studenți în mod sigur. Curiozitatea mea a crescut. Am așteptat să se subțieze grămada și am intrat în sală (și am avut și privilegiul să stau foarte aproape de scenă).
O sală ridicată foarte puțin de la nivelul circulației, dar care beneficiază de o pantă de înclinare pentru gradene ce asigură o vizibilitate foarte bună.
Revenind la scenă am înțeles dintr-o privire că scenografia se bazează pe câteva "obiecte", cu mare mobilitate: o pianină acoperită (pentru început) cu o eșarfă, așezată pe un podium mobil; două cabine paralelipipedice, cu pereții dintr-un material transparent, corespondent al sticlei; un alt podium așezat spre fundul scenei, pe care era o baterie alcătuită din tobe din cele specifice orchestrelor de jazz; două microfoane pe stativ mobil în prim plan, în dreapta un grup de boxe pentru sunet, și, foarte important, cele două laterale ale scenei acoperite cu perdele dintr-un material textil "beige", cu o vagă transparență.
Fundalul: un ecran de proiecție și retroproiecție și în fața acestuia, pe un trepied, un proiector pentru imaginile 3D (videomapping).
Podeaua neagră, acoperită cu un covor de dans, și acesta tot de culoare negru.
Nu durează mult și tot ceea ce părea dezordine devine o mișcare coerentă a trupurilor dansatorilor ce te scoate din lumea reală. Pot să afirm că fiecare minut din spectacol duce spectatorul în lumea de dincolo de noi, lumea incredibilului ireal din realitatea noastră.
Spectacolul Cosmic Latte este realizat după conceptul Profesorului Ștefan Lupu (despre Ștefan Lupu poate că voi scrie mai pe larg cu alt prilej, dat fiind că e prezent în multiple ipostaze semnificative în arta scenei românești). Calitatea sa de Profesor-coordonator al celor pe care le fac tinerii dansatori de pe scenă (6 băieți se 6 fete), dar și de autor al conceptului acestui spectacol "cosmic", este în mod evident hotărâtoare în desfășurarea acestuia.
Momentul de dinainte de începutul propriu-zis al spectacolului este puțin nehotărât, în timp ce publicul umple sala dar și puțin după aceasta, actorii aflându-se într-o mișcare, aparent dezordonată, "browniană", capturând pe rând cele două microfoane, ca să ne atenționeze, în mai multe limbi că pentru acest spectacol trebuie să închidem telefoanele mobile (poate nu ar strica să fie scurtate aceste "atenționări", eu unul devenisem foarte nerăbdător în așteptarea începutului propriu-zis.)
După acest intro, echipa de dansatori se pune în mișcare, iar șocul, fizic aș îndrăzni să spun, este dincolo de șoc, este o atragere a spectatorului în mirajul lumii de pe scenă, este vorba pur și simplu de captivare. O atracție irezistibilă, dar și o "captivitate" pe deplin consimțită. Și înțelegem din prima clipă că semnele trupului dansatorilor pot transmite ceea ce este dincolo de vorbe: sensul stărilor noastre. Paradoxal, deși (aproape) fără vorbe (în marea majoritate a timpului), spectacolul comunică cu o intensitate greu de bănuit de cei care doar citesc aceste rânduri sau altele care s-au scris sau se vor mai scrie.
E greu să scrii, foarte aproape de imposibil, despre neobosita suprapunere a mișcărilor unor corpuri atât de diferite, care fac totuși să pară mereu că sunt părți ale unui singur organism fantastic. Mișcările au amplitudini spectaculos de diverse, pornesc de la ușoare, imperceptibile vibrații, până la rupturi de ritm, pe un fundal muzical cu accente sacadate, dictate de sunetul înfundat al tobelor. La ele se adaugă și vocile (foarte bune, cu câteva absolut excelente) care cântă și evocă fie trecutul, fie viitorul, lăsându-ne într-un prezent uluitor de neiertător.
La început, ca în orice început de poveste, lumina în care suntem duși este neutră, amintind de acea culoare a cosmosului, fără culoare. O lumina beige, așa cum au definit-o astro-fizicienii (nu pot să ascund că am fost șocat de această trimitere către această știință a misterelor lumii într-un spectacol non-verbal, și totodată de claritatea mesajelor.) Dar o lumină beige care ne spune și că trăim într-o lume în care avem de ales între dragoste, iubire pentru cei ca noi, sau ură împotriva răului, între crimă și vindecare de rău, frică dar și hotărâre de a nu ceda loc răului venit de niciunde. O lume complexă, în care bine și rău sunt amestecate, o lume oscilantă, pe muchie.
Și deodată totul se schimbă...
Lumina proiectează imaginile spre noi, cei din scaune, ne îmbracă de sus până jos și în nemișcarea noastră de martori-spectatori, urmărim nu doar cu privirea, dar și în interiorul nostru, mișcările celor de pe scenă.
Dintr-un con cu imagini "cosmice" apar umbre, personaje ale trecutului sau ale viitorului, sau poate și, și, umbre care vin spre noi cu un mesaj de viață. Apoi pas cu pas ne vor duce către iubire. Iubirea câștigată sau pierdută, care ne este dată prin muzică. Și aici avem surpriza, repet, unor voci clare și frumoase, care fac totul credibil. Și discursul rămâne despre iubire, chiar și atunci când într-una dintre cutiile mișcătoare din pseudo-sticlă pereții se umplu de sângele luptei sălbatice cu răul. Acest rău va dispare aruncat în neant.
Îmi pare rău că nu am (nu există?) vocabularul necesar să descriu frumusețea și originalitatea fiecărei mișcări a acestor minunați artiști. Eu afirm că ei, toți, sunt artiști înzestrați cu tot ce trebuie ca să poată dialoga cu mintea și înțelegerea noastră.
Într-adevăr ei exprimă toate certitudinile și incertitudinile noastre. Iar cerul nu este turcoaz, ci este "beige".
Aș vrea să mai scriu câteva vorbe despre costume care, fără a căuta extra-ordinarul, construiesc pe scenă o lume a noastră, pentru că, trebuie să fim corecți și să recunoaștem, trăim într-o lume amalgamată. Iar costumele, simple, dar bine alese, spun la fiecare apariție ceva despre cine este personajul și ce vrea să ne transmită.
Sunt multe de scris despre acest spectacol atât de special, actual, și original în ceea ce privește creația artistică. Țesătura de povești, de idei, de mesaje fac să fie un spectacol matur, care nu te lasă să pleci grăbit și să-ți vezi de alte treburi, ci te trage către un dialog imaginar când s-a terminat, în mintea ta, în amintiri, cu fiecare personaj pe care l-ai văzut.
O să-mi permit să înșir actorii-dansatori-personaje fără a face diferențe între ei: Mihnea Cârjan, Eduard Chimac, Ciprian Chiujdea, Vlad Crudu, Tony Macpela, Vlad Furtună, Catinca Hanțiu, Iulia Lupașcu, Bianca Marinescu, Ramona Niculae, Paula Pîrvu, Antonia Scutaru.
Și pentru că e un spectacol atât de complex, în care fiecare element contribuie decisiv la întreg, o să trec prin întreaga echipă a spectacolului:
Scenografia: Clara Ștefana; asistent scenografie: Ilinca Gavriliță
Animația: Eugen Munteanu și Irina Sava (care umplu în momente esențiale lateralele scenei cu imagini pline de sens)
Light Design: Voicu Cristian / Sound design: David Luncă / Imagine: Arina Litvinova și Andreea Stanciu / Montaj: Arina Litvinova / Sunet: Dan Popescu / Operator: Ruxandra Ilie (toți fără greșeală, deși au atât de multe de făcut în fiecare clipă)
Spectacolul este conceput de Ștefan Lupu, asistat de Lăcrămioara Soare.
Mai scrie pe afișul spectacolului: COREGRAFIE DEVISED, încă o probă că e o muncă de echipă, în care fiecare contează, în care fiecare contribuie, în care fiecare se sprijină pe cei din preajma sa pentru a comunica, pentru a construi un univers complet și complex.
Spectacolul Cosmic Latte e și o lecție despre cum se face un spectacol serios, matur, plin de forță și de iubire pentru noi cei care stăm pe un scaun în sală și privim.
Eu am privit cu totală admirație.[ii]
***
O galerie foto de Dinu Lazăr aici.
