Cosmic Latte este reperul cromatic universal, identificat și individualizat de o echipă de astronomi de la Johns Hopkins University, practic ceea ce se întâmplă când vrei să înglobezi culoarea luminii întregi de pe lume într-un singur nume, într-un soi de bej neutru, care acceptă lumina și respinge totodată lumina într-un soi de canon. Iată, deci, cum cercetarea și poezia merg mână în mână, există la bază o dorință utilitaristă de a numi lumina, pur și simplu. De a numi cumva toată lumina din lume.
Cosmic Latte este un spectacol de teatru, un spectacol de coregrafie. Și cred că mai are nevoie de câteva reprezentații numărate pe degete pentru a detrona rezultatul primei căutări pe google a sintagmei "Cosmic Latte". Sigur, nu mi-am propus să fac un laudatio spectacolului, am venit vigilent, cum se vine dinspre critică, atent la detalii, furat de ele. Și am ajuns, vrăjit, să fac un laudatio spectacolului până la urmă. Este o absolută bomboană. Și nu e nici Celestial Frappé, nici Extramundane Cappuccino, nici măcar Heavenly Americano sau Long Black from Space, nu. E simplu, curat, pur, Cosmic Latte, în nuanța lui umană. Adică showul ăsta e felul în care putem numi lumina care cade pe oameni, e cu și despre, pentru oameni.
Există o supratemă a universalității, ni se prezintă la început spectacolul în multe limbi străine, un fel de wink la ce își propusese Google să facă atunci cu Esperando, tentativa de a crea limba universală. Și aici toate reperele converg către un spectacol ca limbă universală, melanj coregrafic de trupuri și de suflete unitare în contrarii.
Deja am pornit-o analitic, dar vedeți, eu am ieșit din sală conștient de challenge-ul pe care mi-l dă a încerca să scriu despre Cosmic Latte. Știu că orice cuvinte sunt de prisos, aș lăsa alb mai departe, bine, alb în care să strecor o invitație absolut serioasă. Mi se pare unul dintre puținele spectacole despre care pot să spun cu adevărat că e de văzut de oricine măcar o dată în viață. Cu alte cuvinte, mi se pare necesar, cu siguranță un reper care se pretează la o longevitate deloc surprinzătoare, un spectacol pentru care aș putea paria și peste ani în sold out fără frică. Mai departe o să fac exact ce a făcut spectacolul ăsta din mine. Poezie. Ce știe să facă și ce știu să fac cel mai bine. Îmi cer de pe acum scuze că vorbesc despre el, mundan, că îndrăznesc. Ăsta e un spectacol la care trebuie ca - în cea mai curată tăcere a lumii - să tragi pe cineva de mână să-l vadă cu tine. Să tragi pe toată lumea de mână să-l vadă cu tine. Așadar, câteva notițe-poem alandala:
credeam că sunt copii
și sunt știu că încă sunt
copiii ăia în care vezi
maturitatea și joaca tuturor vârstelor
știu despre mine că nu plâng la forme
nu plâng la corp nu mă atinge
și aici am plâns pentru că printre toate
plutea super mult suflet de fapt
al lor compus din ale lor
nu o arătau conștient niciodată
o făceau suav și candid
de parcă viața are un soundtrack
muzica dublează sinele
și sinele muzica
o colecție de instantanee
de o coerență bizară și deopotrivă
de o incoerență echilibrată
stimuli peste stimuli peste simțuri
simțuri peste simțuri
și dincolo de ele
blend frumos de lumini
mai frumos acolo pe viu
decât în poze vreodată
am învățat - ca în mema aia -
tell me something without actually telling it
m-a făcut să vreau să dansez și să cânt
m-a făcut să vreau să-i iau în brațe la final
fără să-mi pese de transpirație vopseluri
am râs am plâns alternativ
și uneori chiar concomitent
nu m-am gândit să-l definesc
oricum i-aș spune nu pot să găsesc
ceva mai potrivit decât bejul universal
culoarea întregii lumini adunate de pe lume
a existat și o mână coregrafico-diegetică
o mână care a legat cu un fir roșu
începutul - finalul - parcursul
așa fel încât să evoluăm
paradoxal fiind constant în același loc
un loc de timp
cu mult mai introspectiv
și mai revelator decât orice trip
Ce pomeneam anterior de colecția de instantanee e o cheie a spectacolului, se bate cu ADHD-ul modern și îl poate ține în frâu, e un spectacol căruia îi acorzi toată atenția ta în fiecare moment al său. M-a făcut să mă gândesc la mine - static în tot universul lor de mișcare - cum îmi țin verile închise în polaroide sau iso-uri, sau chiar toată viața în sine. Același sentiment l-am avut privind cutiile transparente scamatoricești, folosite excepțional interior-exterior (și nu doar decor).
Aș vrea să păstrez amintirea spectacolului Cosmic Latte văzându-l încontinuu. Și zic asta foarte rar spre deloc. Sunt niște oameni acolo cu amintirile și cu destinele lor, împletite în mișcare însuflețită. E de parcă spectacolul mai are și o dimensiune post-umană, pe care nu am mai regăsit-o la niciun spectacol de până aici. De asta zic că e un reper și pentru ce urmează și că e destinat să se joace vreme lungă, sigur, cu înlocuirile care se cer a fi făcute în contexte.
Elemente individuale similare în construcție cu alte spectacole am mai văzut. M-am simțit uneori de parcă am avut ocazia să revăd frânturi din Bucureștiul meu. Sau elemente pe care le-am mai văzut și în O femeie. (Două spectacole pe care le-am adorat la vremea la care le-am văzut, acum ceva ani în spate). Dar cumva există acest touch poetic post-uman care potențează totul (la curent mă refer, ca mișcare artistică de neo-extrem-contemporaneitate, de altfel spectacolul e printre cele mai umane și candide peste care am dat până acum).
Deci sunt bifate multe straturi. Mi-a și adus aminte de ceea ce iubesc. Și mi-a adus aminte de ce iubesc ce iubesc. Felicitări echipei pentru acest spectacol-laborator de sinceritate în corp și din corp în lume. Habar n-aveam că aveam nevoie de asta.
Și vă rog să vă uitați la întraga galerie foto de Dinu Lazăr aici că nu știu ce fotografii să aleg pentru acest articol.
