Urmând traseul povestirii lui Ion Creangă, dar folosind personaje umane, filmul mizează pe un fel de pact folcloric de tipul După faptă și răsplată. Cum nu mai suntem în lumea animalelor, capra este exponentul matern, iezii sunt copiii, iar lupul e întruchiparea forței malefice care amenință (dez)ordinea familială. Deși aș fi adorat o abordare în tonul filmului Lamb (2021, regia Valdimar Jóhannsson), nu cred că e neinspirată alegerea transformării animalelor în oameni - doar că asta vine la pachet cu niște detalii scenaristice pe care povestea lui Creangă nu le favorizează per se. În primul rând, e necesară o complexitate impecabilă a personajelor, implicit a motivațiilor din spatele acțiunilor lor. S-a simțit o încercare de acest gen pentru personajul mamei, însă prea puțin la celelalte personaje, aproape deloc. În prima parte a filmului, accentul e pus pe viața de familie, pe dinamica familiei - un lucru foarte bun și construit aproape de la zero. Daaar, nu îmi e clară atitudinea mamei și relațiile dintre frați. Înțeleg că fiul mare și cel mijlociu îl necăjesc pe cel mic, dar văd prea puțin din cum îl afectează concret pe cel din urmă acest lucru. Și mama ce face? Rămasă văduvă (nu știm exact ce și cum), se chinuie să își crească copiii, mai mult ocărându-i decât să îmi dea de înțeles ceva concret despre ce sau de ce simte anumite lucruri. Le dă de mâncare și bombănește în absența lor, le spune povestea lui Creangă ca pe o pildă, dar nu înțeleg concret care sunt așteptările, motivațiile și intențiile ei, cum nu le înțeleg nici pe ale lupului sau pe ale copiilor. Având asta în vedere, îmi e dificil să cuantific nivelul de credibilitate narativă. Firește că nu vorbesc de vreun fel de realism, ci mai degrabă de capacitatea poveștii în sine (indiferent de subiectul ei) de a fi susținută de personajele din ea, pentru ca eu, ca spectator, să reușesc să mă agăț pe durata filmului de tangibilitatea universului.
Toate discuțiile despre motivații și intenții care țin de scenariu pornesc, de fapt, dintr-o ambiguitate contextuală. Povestea lui Creangă apare în 1875, adică secolul XIX. Din costumele alese și limbajul folosit de către personaje, deduc că atunci are loc și acțiunea din film. Sau? E vorba pur și simplu de o regiune anume, care există azi, dar e ancorată într-un tradiționalism specific? M-am gândit și la varianta aceasta, tocmai pentru că spațiul în care locuiește familia e unul izolat și nu există interacțiuni extrafamiliale. Oricare variantă ar fi mai apropiată de adevăr, la capitolul dialog, lucrurile necesită nuanțare. Personajele nu vorbesc natural și se simte din plin. Cu siguranță că Ion Creangă nu folosește un limbaj tocmai accesibil și ușor de reprodus (mai ales cinematic), dar cred că multe probleme s-ar fi rezolvat dacă s-ar fi renunțat la exprimări preluate mot-à-mot din poveste, dacă s-ar fi conturat întreg universul credibil (adică personajele să păstreze același vocabular în toate situațiile) sau dacă s-ar fi insistat mai mult pe interpretarea actorilor. Readuc aici în prim plan discuția menționată mai sus, legată de adaptarea literară. E extrem de greu să tratăm cuvintele ca simple cuvinte, fără context. Ce funcționează pentru poezie nu funcționează pentru proză, sau scenarii, sau piese de teatru etc. Fiecare film în parte își conturează propriul univers și e fundamental ca dialogul să aibă sens în contextul respectivului univers. Dar când vine vorba de adaptare, se întâmplă ca cele două lumi să fie diferite, chiar dacă spun aceeași poveste. Îmi plac poveștile scrise narativ, cu descrieri, cu replici profunde, dar nu știu cum m-aș simți să le aud spuse cu voce tare. La fel, nu știu cum m-aș simți auzind traduceri care își pierd din sens și farmec, dintr-o limbă în alta. Și atunci, e nevoie de o decizie, care implică de obicei un compromis. În filmul lui Victor Canache a lipsit decizia. Așa că filmul rămâne în lumina unei speranțe de adaptare fidelă, dar care reușește totuși să își concretizeze o libertate și independență față de operă prin estetică. Cu alte cuvinte, rămâne într-o nefericită zonă de ambiguitate ca produs întreg.
Zisesem la început că m-a furat imaginea. Dacă lucrurile au stat comme ci comme ça în ceea ce privește construcția personajelor, umplerea golurilor din povestea lui Creangă și credibilitatea dialogului, un aspect important al adaptării stă în picioare foarte bine: crearea atmosferei. Nu aș ști să spun ce atmosferă transpare din povestea de origine fără să fiu exagerat de subiectivă (mie mi se pare complet suprarealistă), dar din film, deduc explicit o note de întunecime psihică și spațială, pustietate și neliniște - toate binevenite sub umbrela horror-ului (asta ca un bonus pentru integrare în gen, sunt binevenite oricum). De la geometria planurilor, la cromatică, echilibrul dintre interior și exterior, la recuzita atent aleasă, universul e foarte bine controlat și susținut. Cu atât mai mult, merită menționat faptul că povestea lui Creangă e inspirată dintr-un basm de frații Grimm, Lupul și cei șapte iezi, lucru care stârnește implicit un soi de recunoaștere de factură europeană, recognoscibilă și în estetica filmului.
Mă întorc în final la gen. Mă bucură nespus intenția de a pune accent pe thriller și horror în cinemaul românesc, tocmai pentru că (mai mult pentru horror), nu s-a explorat la fel de mult în țară, cum s-a explorat în alte părți. Asta mă animă din pricina diversității și a curajului (o bună parte dintre oameni se feresc de munca și resursele ridicate presupuse de genuri precum horror sau acțiune, deși, cel puțin pentru primul, sunt multe exemple reușite, cu resurse reduse - a se vedea The Blair Witch Project, 1999). Contează mult intenția și în filmul lui Canache am văzut intenție, chiar multă. Cred că ar fi funcționat mai multe secvențe explicite, cum e cea a uciderii celor doi frați, pentru a simți mai puternic asumarea și poate să se emane mai pregnant vocea regizorală. Oricum, foarte bine construită secvența în care sângele țâșnește pe peretele care ține crucifixul agățat - spune mai mult despre background-ul personajelor decât alte secvențe, care poate aveau acest scop.
Și dacă am amintit de discursul regizoral, povestea lui Creangă e ofertantă, e un exemplu sugestiv pentru faptul că uneori, poate substanța se regăsește în pasajele peste care sărim - un ton explicit ironic dacă mă întrebați pe mine. Las aici finalul, luat din povestea publicată în Convorbiri literare, la 1 decembrie 1875: Și eram și eu acolo de față, și-ndată după aceea am încălecat iute pe-o șea, ș-am venit de v-am spus povestea așa, ș-am încălecat pe-o roată și v-am spus jitia toată; și unde n-am mai încălecat pe-o căpșună și v-am spus, oameni buni, o mare și gogonată minciună.