Un experiment interesant îmi relata, cu mulți ani în urmă, doamna Niculina Purcaru, pe atunci custodele Muzeului memorial Ion Creangă din Iași; adică faimoasa Bojdeucă din Țicău. Pentru că nici nepoții domniei sale nu acceptau, măcar, să le citească din poveștile lui, doamna Purcaru le-a povestit, în cuvinte obișnuite, din limbajul curent, Harap Alb. Ascultat, plăcut, reținut. Câteva zile după aceea, fetița de 5 ani a cerut să i se mai povestească o dată "chestia aia cu Șeful ăla verde". Adică Verde Împărat, pentru cei mai puțin perspicaci sau cultivați...
Cinematografia românească avusese parte de câteva butaforii tâmpițele, gen Pupăza din Tei și De-aș fi Harap Alb. Abia în 1983, regizoarea Elisabeta Bostan dădea la iveală Mama, o frumoasă fantezie muzical-coregrafică plină de umor, farmec și - paradoxal, în raport cu fondul poveștii - voie bună. Se prăpădeau de plăcere, în sală, prichindeii, dar și părinții ori bunicii însoțitori.
Versiunea de acum a regizorului debutant Victor Canache surprinde atât prin maniera de abordare a poveștii (pardon, totuși) infantile. Școlit nu la Târgoviște, de unde și-a luat și o patalama, ci în America, unde a muncit mult și a învățat și mai mult, omul mărturisește că visează, încă de la terminarea liceului, să ecranizeze Capra... lui Creangă. Culmea este nu că a și reușit (cu perseverență, curaj și cu bani strânși, prin onorantă milogeală, de pe la românii din SUA) ci, mai cu seamă, cum a făcut-o.
O impecabilă fidelitate în raport cu sursa literară primește, ca suport estetic, tot ce-i stă bine unui film ca să fie luat în serios: adecvare stilistică la motivele poveștii, rigoare dramaturgică, bun gust, profesionalism. Îmi mărturisesc reținerile personale față de filmele gen horror, rețeta lor actuală excelând în teribilisme șocante, fantezie dincolo de orice limite și alte câteva ingrediente menite să însoțească spectatorul fără prea mult discernământ intelectual la consumul confortabil de cât mai mult Coca-Cola și popcorn. Sunt convins că și sălile de prin mall-urile cele băștinașe vor face o bună vânzare produselor respective.
Dacă onor (?) publicul se va alege, de la urma celor vreo 80 de minute de vizionare, și cu puțină satisfacție culturală, cu atât mai foarte bine! Căci vor vedea pe ecran o istorie cu oameni și despre oameni. Vor da piept cu răutatea crudă, cu violența criminală, cu durerea... și alte câteva învățăminte, totuși, necesare: despre ascultarea celui mai deștept ca tine; despre ce ți se poate întâmpla atunci când te crezi mai breaz decât ești; despre posibilele manifestări criminale ale oricărui psihopat de lângă noi; despre nelegiuire și răzbunare etc. Chiar dacă nu prea sunt obișnuiți, veselii adepți ai cancel culture și-ar putea clăti ochii, în același timp și în aceiași bani, cu rafinamentul plastic de mare valoare, cu atmosfera când tenebroasă, când straniu bucolică în care se desfășoară povestea.
Un remarcabil merit, din ce în ce mai greu detectabil în industria spectacolului dens, cu idei și mesaj implicit, ce încă rezistă în fața entertainment-ului de factură "distracție la maxim, frate!": sobrietatea și expresivitatea mijloacelor filmice pun efectiv în valoare trama clasică. Mai mult, decorurile și, mai ales, costumele celor 5 personaje afirmă și valorifică rafinat, la cote de top, specificul popular românesc - așa cum au izbutit, prin cântecele lor, o Maria Tănase sau un Tudor Gheorghe (căutați pe Google și YouTube, măi copii, s-ar putea să vă placă).
În pofida clasicității sursei, există, cadru de cadru, un suspans de bună calitate, bine temperat și care - tocmai de aceea - poate ajunge intact la public. Ritmul, extrem de parcimonios cu obișnuitele vâjâieli ale camerei și cu viteza cut-urilor de la montaj, chiar face parte din atmosfera pe care o susține. Iar alternanța planurilor largi, descriptive, cu duritatea bine controlată și precisă a detaliilor definitorii, chiar înspăimântătoare, este utilizată cu măsură, adică fără excese ori rețetele made in Hollywood de care cinematograful a ajuns să cam fie sufocat. Un demers serios, matur și expresiv, care pe mine - ca vechitură cinefilă - m-a dus cu gândul spre Moara cu noroc a lui Victor Iliu (pe undeva, și la Năpasta ecranizată impecabil de Alexa Visarion).
Înțeleg că acest film s-a născut dintr-un inițial scurtmetraj, tot cu Maia Morgenstern și Marius Bodochi. Nu l-am văzut și nu pot face comparație. Dar trecerea la dimensiunea actuală se suține, în mod fericit, fără lungimi sau efecte emoționale artificiale, numai și numai prin elementele de ambianță și tensiune emoțională augmentată, acolo unde este cazul, cu proceduri de policier. (Nota LiterNet: așa cum mărturisesc realizatorii filmului în interviul acordat LiterNet: "Obiectivul a fost întotdeauna filmul de lungmetraj. Scurtmetrajul a fost doar "unealta" prin care intenționam să obținem fondurile pentru lungmetraj.")
De obicei, știu că actorii se cam chinuiau atunci când era vorba să joace, pe două picioare, personaje din lumea animală. La dl. Canache, bipedismul se afirmă drept ceva absolut firesc, iar translarea motivelor comportamentale și etice într-o lume reală slujește credibil, chiar convingător, parabola - meditație despre lăcomie, violență, cruzime. Așa că, raportat la nivelul prezumtiv al audienței generale, motivele ajung să fie limpezi, mai la înde-înțelesul actualelor generații de cinefili. Aici, regizorul - rămânând fidel distribuției de la scurtmetraj - pare să fi apelat la bătrânul și abilul Efect Kuleshov (What is the Kuleshov Effect? - Movements In Film), ceea ce scutește interpreții de oarecari posibile automatisme sau chiar manierisme. Așa că dl. Bodochi trece cu bine de la personajele fantastice ale lui Shakespeare la cel al lui Creangă, deși umbra rusului Boiarski continuă să se simtă, eventual ca citat. D-na Maia Morgenstern se vedea obligată, din start, la o și mai puternică delimitare / fractură față de predecesoarea ei comico-grațioasă, formidabila rusoaică Ludmila Gurcenko. Am impresia că sarcina îi reușește destul de bine chiar dacă, pe undeva, a păstrat urme din Fecioara Maria (The Passion of the Christ, regia Mel Gibson, 2004) sau din Fefeleaga Leopoldinei Bălănuță; mai bine așa, decât să fi adus cu sine ceva din aerul publicitar pentru vestita Clinică Sante.
În concluzie: rețin cu plăcere prestația absolut remarcabilă a acestui veritabil regizor de cinema, Victor Canache și o nădăjduiesc a fi continuată, la același nivel. De altfel, distincțiile primite (inclusiv un Premiu al publicului) la TIFF în 2022 și nominalizările la competiția națională a Premiilor Gopo în 2023 vin să-mi susțină convingerea.