Ioana Petcu: Suntem pe ultimele sute de metri înaintea premierei de pe 28 aprilie 2023 cu Lysistrata, dragostea mea și nu pot opri ecoul pe care-l are în mintea mea titlul romanului lui Marguerite Duras Hiroshima mon amour. Cum arată sau ce culori au emoțiile voastre acum?
Zalán Zakariás: Prima emoție este legată de faptul că îmi doresc ca, din spectacolul terminat, ideile mele să reiasă clar și să se verifice la final. E emoția artistului aflat pe ultima sută de metri. O alta, mai plăcută, ar fi așteptarea publicului care va avea un ochi proaspăt asupra a ceea ce se petrece. Am senzația că suntem acum, cu câteva zile înaintea premierei, atât de aproape de copac, încât nu mai vedem pădurea. Nu știm ce va produce textul și spectacolul în mintea spectatorilor care-l vor viziona la premieră.
Andra Bădulescu Vișniec: În aceste zile de dinaintea premierei eu aș vrea să spun că nu prea am timp să mă gândesc la emoții. Este încă mult de lucru. Las emoțiile pentru seara premierei, atunci când "copilul" se va "naște" cu adevărat în fața spectatorilor. Acele momente de întâlnire în direct între artiști și public sunt cele mai emoționante și cele mai adevărate.
I.P.: Așadar Lysistrata, dragostea mea este o ambarcațiune aproape de lansarea la apă.
Z.Z.: E un joc între cultura din trecut, cea a comediei lui Aristofan și momentul în care ne aflăm acum, adică ruptura dintre o lume bine conturată și una a haosului în care trăim noi. O lume în care nu mai știm care sunt principiile sau reperele sigure.
I.P.: O constantă în teatrul vișniecian: poezia. Care sunt instrumentele scenografului și ale regizorului pentru a o transmite publicului, spre a o potența?
Z.Z.: Eu am o lungă și bogată relație cu textele lui Matei Vișniec. Sunt la a șaptea regie pe care o semnez pentru piesele lui. Acest text, Lysistrata, dragostea mea, ne vorbește despre o lume care conține mai multe controverse și dileme. Subiectul din spectacolul de la naționalul ieșean pornește de la Aristofan. El vorbea despre modul în care femeile din cetate se hotărăsc să facă o grevă a sexului pentru ca bărbații să oprească războiul. Ne regăsim parțial în tematica aceasta, dar în directă relație cu problemele societății noastre - conflictul sau relațiile dintre sexe, felul în care e percepută masculinitatea bărbaților sau feminitatea femeilor. Și vedem în tema veche fragilitatea societății noastre. După mulți ani de liniște, Europa se află din nou în război, iar viețile noastre aparent stabile au fost dintr-o dată răsturnate. În text, prin simțul lui măiestrit, Matei Vișniec are o măsură precisă între aceste teme. Apare și poezia, dar în acest text eu o simt mai puțin. Accentul cade pe problemele cu care societatea se confruntă. Alte texte, în special cele ce aparțin primei perioade de creație a dramaturgului, sunt mai poetice și au o tonalitate legată de cea a teatrul absurdului. Între timp, absurdul s-a transformat într-un socio-documentar, deși amprentat de stilul lui Vișniec. Cu timpul am învățat că nu eu, regizorul, trebuie să mă consider important, ci autorul trebuie să iasă la suprafață. Eu trebuie să-l înțeleg și trebuie să depistez, cu simțurile deschise, posibilele-i mesaje pe care mai departe să le transpun în imagine, în spectacol, în emoție.
A.B.V.: Rolul scenografului este să imagineze spații de joc, compoziții vizuale, care să susțină viziunea regizorală. Deși textul și analiza textului sunt importante pentru scenografie, viziunea regizorală, firul roșu al regiei sunt primordiale. În teatru creația se face în echipă, dar la cârma corabiei se afla regizorul. Deci, în cazul de față, aș vorbi mai curând de poetica lui Zalán Zakariás în raport cu textul lui Vișniec. Întâlnirea între un text și o viziune regizorală este întotdeauna spectaculoasă. Același text în viziunea a zece regizori va da naștere la zece spectacole total diferite din toate punctele de vedere.
I.P.: Aș vrea să ne îndreptăm atenția asupra relației dintre regizor și scenograf, acest dialog continuu pe care unii îl concretizează într-un cuplu creator. Sunteți la a doua colaborare, din nou pe un text de Matei Vișniec. Ce e în recuzita scenei dintre regizor și scenograf?
Z.Z.: Experiența.
A.B.V.: Da, experiența este importantă, dar și adaptabilitatea, deschiderea spre a înțelege viziunea artistică a celuilalt. În teatru se formează de multe ori niște echipe. Există regizori care lucrează perioade îndelungate cu același scenograf. Sau sunt regizori care oscilează între mai multe nume cu care colaborează bine. Relațiile dintre regizor și scenograf se creează în timp. Nu există rețetă sau "recuzită" prestabilită. Întâlnirea mea ca scenograf cu Zalán este foarte inspirată pentru mine, noi doi aparținem unor generații diferite, dar avem multe lucruri în comun și cred că energiile noastre creatoare sunt complementare.
Z.Z.: Eu, și la această a doua producție la care lucrez cu Andra, învăț foarte mult de la calmul ei, de la felul în care interacționează cu oamenii. Apoi mai avem amândoi capacitatea de a renunța și dorința de a comunica. Dacă, în ultimul moment, constat că ideea mea nu se susține, atunci renunț la ea. Nu e ușor, dar pot să o fac. Până la urmă, artistul are nevoie de un control, să fie firesc și uman.
A.B.V.: E un mare adevăr în ceea ce spune Zalán. Mi se pare fundamental a ști să renunți și a nu te încăpățâna pe ideea pe care o credeai bună la început. În artă căutarea, îndoiala sunt mai importante decât certitudinile.
Z.Z.: Pentru mine nu există țel în artă. Drumul însă mi se pare important. Un spectacol poate să se îmbunătățească în fiecare zi. E fundamental cum ajungi în vârf, nu momentul în care ai ajuns. Totuși, dacă nu simțim cum crește munca noastră, actul nostru artistic, atunci nu suntem pe drumul cel bun. Nu e artă vie acolo, ci un teatru mort care se tot repetă manierist.
I.P.: Teatrul e un loc al întâlnirilor și se face împreună cu oamenii într-o echipă.
Z.Z.: Ceea ce ne leagă într-un spațiu comun, într-o stare colectivă, este teatrul. Toți cei care facem meseria asta, cred că suntem puțin nebuni, suntem fanatici iubitori de teatru. Sunt energii care uneori se transmit, alteori nu. Oamenii înțeleg arta în moduri diferite. Sunt oameni care ar muri pe scenă și alții care doar își fac meseria.
A.B.V.: O echipă este ca un echipaj aflat într-o barcă. Toți trebuie să vâslească în aceiași direcție pentru ca barca să ajungă la destinație. Echilibrul este foarte fragil - câteodată ni se pare că nu ne conectăm între noi, alteori suntem pe aceeași lungime de undă. Procesul în sine al lucrului împreună e important. Comunicarea este importantă, dar și respectul muncii fiecărui membru din echipă indiferent de locul pe care îl ocupă. Ca scenograf lucrez nu numai cu regizorul și actorii, ci și cu atelierele de producție și cu personalul de scenă. Toți sunt importanți pentru mine și cei vizibili pe scenă și cei invizibili pentru public, cei care lucrează în ateliere și în culisele scenei. Când vorbesc despre "echipă" mă gândesc la toți cei care participă la finalizarea unui spectacol.
Z.Z.: Și dacă tot discutăm pe marginea ideii că teatrul însemnă un loc al lui "împreună", atunci îmi permit să vorbesc despre echipa artistică a spectacolului nostru. Echipa e foarte importantă. Muzica e compusă de Hunor-Lehel Boca, dar am lucrat foarte bine și cu coregrafa Alice Veliche pe care nu o cunoșteam. Actorii cântă, dansează, pe alocuri intersectându-se cu musical-ul și era nevoie de cineva care să creioneze mișcarea. Andrei Cozlac realizează video-proiecțiile și el conduce un grup din care-l menționez și pe Andrei Butnaru care a făcut niște filmări care apar și-n textul lui Matei Vișniec. E adevărat că sunt la al șaptelea spectacol pe textele lui, dar e prima oară când sunt cel mai fidel textului. Direcția muzicală este realizată de Diana Roman, care interpretează și rolul principal. Ea este și motorul acestui spectacol. Ea produce cele mai multe energii. E un fel de mamă primordială. Ea e așa și în piesă - e energia Lysistrata -, dar e așa și-n spectacol și se comportă așa și în trupă în mod obișnuit. Coordonează, reunește echipa. E sufletul, e inima spectacolului.
Și-apoi actorii noștri. Horia Veriveș, Andrea Boboc, Mălina Lazăr, Ada Lupu, Ionuț Cornilă, Cosmin Maxim, Dumitru Năstrușnicu, Răzvan Conțu, Constantin Pușcașu, Livia Iorga, Pușa Darie, Ioana Aciobăniței, Mara Bărbărie, Diana Furnică, Ana-Maria Țidulă, Alexandra Budău, Andrei Sava, Dumitru Georgescu, Radu Homiceanu, Răzvan Bujor, Sebastian Pricop, Constantin Dimitriu; apariții în filmări: Marian Stavarachi, Emil Coșeru, Oana Sandu, Diana Vieru, Fabian Toderică, Haruna Condurache, Anastasia Toderișen, Marian Chiculiță, Doru Aftanasiu.
I.P.: Ați creat ilustrații de carte pentru piesele dedicate copiilor. Am înțeles deopotrivă că în timpul lansărilor de carte invitați copii să deseneze sau să interacționeze cu lumea imaginii. Într-un interviu acordat TVR, afirmați odată cu soțul dvs că, prin sinceritatea lor, copii sunt publicul ideal. Dacă Andra Vișniec ar fi acum copil cum ar defini scenografia?
A.B.V.: Eu am desenat de mică, m-au mâncat degetele și am desenat. Părinții m-au încurajat și m-au dat la un club de desen, după care am aterizat la școala generală la Liceul de Arte Plastice "Nicolae Tonitza". Am crescut printre artiști, mergeam și la teatru și la operă, am stat în baia asta de artă vizuală de foarte timpuriu, am descoperit "scenografia", aș putea spune, de mică. În același timp am fost atrasă și de grafică. Și în liceu și la facultate, deși am urmat secția de scenografie, petreceam mult timp în atelierele colegilor mei graficieni. Sunt un scenograf care aparține școlii vechi, în care măiestria, desenul erau considerate primordiale. Azi scenografia a evoluat, iar pentru a inventa un spațiu de joc interesant nu mai este obligatoriu să desenezi. Poți folosi softuri, colaje și orice alte tehnici creative. Important este ca ceea ce apare pe scenă să fie interesant, expresiv și să servească spectacolul.
I.P.: Sunteți un artist polivalent, parcă mereu în căutare de nou, chiar dacă stilul e recognoscibil. Faceți scenografie, ilustrație de carte, afișe, obiecte din lut ars, grafică, webdesign.
A.B.V.: Da, într-adevăr, îmi place polivalența și sunt curioasă să testez toate tehnicile plastice. Dar cred tocmai că scenografia este o artă polivalentă. Ea ține și de concepția artistică, dar și de meșteșug, de fabricarea obiectelor, de testarea diverselor materiale. Iar în acest secol al tehnologiei în care trăim, m-am lăsat fermecată și de posibilitățile nesfârșite ale softurilor de creație grafică. Îmi place să testez orice nouă tehnică, orice modalitate de expresie.
(Ecranul telefonului Andrei Vișniec clipește discret și ea, ca un student cuminte, își cere scuze pentru câteva minute să alerge la croitorie cu îndatoriri grabnice. Rămân cu Zalán. Un candelabru din Sala Pruteanu, în care realizăm acest material, zbârnâie ușor de la circuitul electric. Vor fi zeii care încearcă să ne transmită un mesaj? - se întreabă regizorul cu zâmbetul pe buze.)
I.P.: Zalán, într-un interviu afirmai că pentru tine, spectacolele se construiesc din actori, "nu din viziuni, din lumini, imagini și toate efectele posibile..."
Z.Z.: Ideea vine de la Peter Brook, din cartea lui Spațiul gol. El afirmă că, pentru teatru, elementar este ca un actor să stea pe un scaun în scenă, iar alt actor să traverseze scena. Apoi își corectează definiția, spunând că e nevoie de doi oameni pe scenă între care să existe relație la care spectatorul privește. După ce am căpătat experiență în teatru mi-am dat seama că degeaba am o viziune complexă, venind cu un impecabil caiet de regie, dacă totuși actorul nu poate să ducă sentimentele până la capăt sau să transmită mesajul meu. Și nu-mi doresc un nivel recitativ, ci astfel încât spectatorul să plece cu întrebări din sala de spectacol. Actorul trebuie să fie spectacolul. Dacă actorul doar vrea să găsească soluția, fără a căuta mai departe, și doar își învață rolul, atunci suntem în eroare. E superficial. Nu e nevoie a expune niște idei fără a nu transpare ceva din actorie. Pentru mine teatrul ideal e cel în care lucrez cu actorul și el devine astfel un partener creator.
(Între timp, a revenit Andra.)
I.P.: Zalán, alege repede: regele sau bufonul?
Z.Z.: Păi, depinde care rege și care bufon... (ne amuzăm cu toții). Bufonul, definitiv bufonul. Pentru că și în rege e un bufon și în Lysistrata am putea vedea un bufon și cam în oricine am putea depista un bufon. Deci eu vreau să fiu bufonul.
I.P.: Lysistrata, dragostea mea ne va oferi satiră, ni-l va reda pe Aristofan, pe Matei Vișniec sau vom veni la teatru pentru toate acestea în același timp?
Z.Z.: Nu e primul spectacol pe care-l montez și-n care descifrez dorința lui Matei Vișniec de a surprinde. Spectacolul nu se axează doar pe o poveste. Există scene contrapuntice, există satiră și o ironie acută despre viața noastră. Sunt și semnale de alarmă pe care le-am scos la suprafață. Aș aminti cartea lui Noah Yuval Harari Homo Deus în care autorul comentează printre altele că secolul nostru este cel în care omul se crede zeu, înlocuindu-l pe acesta și considerându-se atotputernic. Secolul nostru e acela în care omul trăiește un paradis singuratic în mintea sa. Doar că tot el se lovește de realitatea crudă. Lysistrata, dragostea mea e o producție gândită pentru orice vârstă, fie că suntem un copil de șase ani, fie că sărbătorim centenarul, fiecare va găsi o idee importantă pentru el în straturile multiple ale construcției. Și mai sunt și curios să văd cum va recepta generația tânără tema pusă în discuție, având în vedere de cât de puțin se vorbește azi despre personaj sau despre comediile lui Aristofan.
A.B.V.: Poate că cel mai tulburător aspect în spectacolul nostru este constatarea că lumea nu s-a schimbat, că oricâte detururi prin istorie am face, ajungem la aceleași greșeli. Subiectul lui Aristofan e un pretext, transfigurat și dus mai departe în piesa lui Matei Vișniec, iar noi vedem același teme ce revin: războaiele nu au dispărut, moartea inutilă există încă, femeile se luptă pentru viață și întreaga omenire pare în derivă.
(Foto din spectacol: George Popovici)