Dar să o luăm cu începutul.
Matei Vișniec (personalitate marcantă a teatrului din România ce nu cred că mai are nevoie de prezentare) scrie acest text într-un context destul de zbuciumat al Europei consumată de conflictul armat din Ucraina, care te face să te gândești de multe ori la sensul acestor lupte și la motivele reale din spatele lor. Prin intermediul personajului principal, Lysistrata, Matei Vișniec pune o întrebare esențială ce caracterizează secole întregi de existență umană și anume: de ce trebuie să lupte bărbații în războaie, pierzându-și viața iar și iar, ca până la urmă, complet ironic, să se lupte în alte războaie iar și iar? Acest fiind contextul, Matei Vișniec găsește o sursă de inspirație, ceva mai veche, încă de prin Antichitate, într-unul dintre personajele imaginate de Aristofan, cel care este considerat părintele comediilor grecești, și anume Lysistrata, o femeie care, conform legendei, organizează o grevă a sexului în speranța că asta îi va înmuia pe bărbații care luptă în războaie lungi și sângeroase pentru apărarea patriei sau a zeilor.
Astfel se întâmplă și în spectacolul nostru, în care pe Lysistrata o pocnește, la propriu și la figurat, o idee revoluționară de a porni o grevă generală a sexului, prin care îndeamnă femeile din comunitate la abstinență totală până când bărbații lor vor depune armele și vor face și menține pacea. Ba mai mult, această grevă inopinată este dublată și de un plan bine pus la punct al Lysistratei, prin care femeile trebuie să se spele, să se dea cu parfumuri și mirodenii afrodiziace, să le dea bărbaților să mănânce nuci, țelină și alune, să se îmbrace sumar, să se machieze, iar când bărbații lor vor fi mult prea fierți pentru a mai rezista tentației conjugale, acestea să le zică: NU, pe aici nu se trece. Practic, un fel de post negru laic, dar pentru totdeauna. Sigur, acest plan este dus la împlinire și cu ajutorul zeilor, căci în iatacul fiecărei domnițe, există o cameră specială, doar a lor, în care se ascund în acea perioadă a lunii de curățire interioară, o cameră în care soții nu au voie să intre, deoarece vor fi văzuți de zei, iar zeii dacă te văd că faci ceva interzis, te vor pocni cu vreo boală gravă, vreun fulger sau orice altceva care sigur nu îți va plăcea.
Zeii ăștia, în spectacol, sunt portretizați ca fiind un sunet puternic, însoțit de o lumină orbitoare, la care actorii se uită cu teamă de fiecare dată când pomenesc de ei. Dacă ar fi să ne gândim la o supratemă regizorală, am putea înțelege, poate, și că actorii ăștia se uită înspre oamenii nevăzuți care fac ca spectacolul să se desfășoare în condiții bune, cum ar fi luminiștii, sunetiștii, mașiniștii, ba chiar ajungând până la paroxism, moment în care ne putem gândi că zeitățile astea sunt însuși directorii, contabilii sau miniștrii care conduc instituțiile astea și care, la un moment dat, într-un fel sau altul, ajung să se comporte ca niște zei care cer venerare și supunere contra unui loc călduț prin teatru. Dar asta este o supratemă imaginată de mine și mă opresc aici în a o dezvolta, deoarece spectacolul cere o atenție un pic mai concretă.
Așa cum făceam referire mai devreme, textul și spectacolul în sinea lui, propune o abordare combinată între elemente de teatru antic, cum ar fi prezența unui cor și a unui corifeu, și elemente moderne, cum ar fi song-uri interpretate live, unele dintre ele la diferite instrumente. Ba chiar unul dintre cele mai plăcute momente este cel în care soțul Lysistratei își aduce pe scenă o chitară bass enormă, simbolizând în același timp un element falic complet încărcat și acordat, pentru a-și cânta jalea prin care trece, după ce este lăsat cu buza umflată, și nu numai, de către o Lysistrata revoluționară ce își pune planul în aplicare. Cântecul rezultat are un așa mare succes, încât, la plecarea lor din sală, grupuri de spectatori încă mai fredonau melodia, semn că muzica și-a făcut efectul.
Povestea ne poartă prin acest scenariu al perseverenței feminine, prin care femeile vor obține până la urmă ceea ce își doresc, chiar dacă au trecut și printr-o serie de abuzuri fizice. Astfel, după o lungă negociere, precedată de protestul femeilor plecate la munte, bărbații nu au de ales și trebuie să înceteze luptele și să facă pace, ca să fie și ei liniștiți și să nu mai fie fierți sau umflați, mai ales în partea de jos a corpului.
Rezultatul? O pace durabilă de câteva decenii, dar și o feminizare satirică a bărbatului, care, uitând cum se ține o sabie mână, devine un fel de-a doua femeie în casă, existând chiar o scenă hilară în care toți bărbații apar îmbrăcați în capot și șlăpișori pufoși, fiind mai preocupați de culoarea gelului de la unghii decât să fie ostași în slujba țării. Până la urmă, femeile au obținut ceea ce și-au dorit, demonstrând încă o dată că ele dețin cea mai puternică armă din istoria omenirii, transformând bărbații din bărbați care mor prin lupte în bărbați care nu mai sunt așa de bărbați.
Aici mi se pare importantă abordarea dramaturgului, prin care te face să te întrebi dacă asta este ceea ce ne dorim cu adevărat și care ar fi, până la urmă, rolul bărbatului în societate? Bineînțeles, răspunsul la aceste întrebări necesită câteva dezbateri și probabil ar trebui să facem un material extrem de lung pe această temă. Așa că mai bine ne întoarcem la spectacol și ne oferim un semi-răspuns prin răsturnarea de situație propusă de autor, prin care aflăm că o invazie străină este iminentă și nu are cine să ne apere țara (O!, oare unde am mai văzut asta?), având în vedere că toți bărbații au programare la pensat în ziua invaziei. În momentul ăsta al spectacolului, femeile sunt în dilemă și trebuie să recunoască, cu greu, că au greșit transformând toți bărbații în cocote masculine și că era bine să mai lase vreo 2-3 să se ocupe și de războaie. Făcând o paralelă cu ce se întâmplă acum prin lume, am putea să observăm câteva similarități între povestea asta și viața reală. E clar că bărbații și-au pierdut capacitatea de luptă pe care o aveau în urmă cu ceva secole și asta ne pune în fața unei frici instinctive, și anume că nu va avea cine să ne apere dacă trebuie să ne apere cineva.
Per total, spectacolul te lasă să reflectezi asupra acestui subiect, chiar dacă este tratat în cheie comico-satirică.
La capitolul structură aș avea câteva lucruri de obiectat și voi încerca să mă rezum doar la cele mai relevante.
Spectacolul este fragmentat de niște intermezzo-uri video, în care o jurnalistă pune niște întrebări unor oameni de pe stradă, încercând să afle detalii picante sau noutăți ce implică sexul, într-un scop evident de a face rating. Desigur, totul este prezentat într-un mod parodic, având în vedere și denumirea canalului de știri, Antena Paișpe, o săgeată evidentă către celebrele posturi TV care ar face orice pentru o fărâmă de audiență. Chiar și așa, mi se pare că unele dintre ele sunt un pic exagerate și previzibile, neoferind informații importante în economia spectacolului. Acest vax populi culminează cu o emisiune în direct, în care jurnalista incită doi invitați, bărbat și femeie, să discute aprins despre sensul patriarhatului în comparație cu feminismul extrem. Așa cum îi șade bine unei emisiuni TV, rezultă o porcăială ideologică, culminând cu moartea în direct a bărbatului, lucru visat probabil de către orice moderator de emisiune. Momentul ăsta, deși parodic, mi se pare un pic forțat, mai ales că sunt și alte spectacole de teatru care tratează cam în același mod aceeași situație.
În ceea ce privește jocul actoricesc, se remarcă Diana Roman, interpreta Lysistratei, care face un rol excepțional, cântând, dansând, interpretând într-un mod charismatic și firesc situațiile pe care le are de jucat. De asemenea, Ionuț Cornilă, în rolul soțului Lysistratei, este motorul grupului de bărbați și cel care trebuie să emane o masculinitate feroce, fără de care acțiunile Lysistratei nu ar avea nici un sens sau efect. De menționat este și Horia Veriveș, un corifeu prins la granița dintre antic și contemporan, unul dintre favoriții publicului, ce interpretează rolul într-o manieră convingătoare, într-o cheie ironică de multe ori, demnă de apreciat.
În partea opusă aș vrea să menționez lipsa de experiență a figuranților colaboratori, care în multe momente par a fi defazați și în urma acțiunii principale executată de către grup. Parcă se și vede o diferență între actorii care sunt pe la început de carieră și par că nu sunt la fel de concentrați sau chiar plictisiți și cei care au replici, se agită, își joacă rolul până la capăt, indiferent dacă este mic sau mare.
Acestea fiind spuse, spectacolul este demn de urmărit, mai ales dacă vă pasionează acest Battle continuu dintre bărbați și femei, dintre bine și rău, dintre zeu și om, într-un context în care, în ziua de azi, nu mai putem spune cu siguranță cine are dreptate și cine nu.
Desigur, spectacolul cuprinde mult mai multe momente, unele spectaculoase de-a dreptul, altele mai serioase, altele mai comice, pe care nu le-am putut aborda aici, de aceea vă sfătuiesc să mergeți să-l vedeți, gândindu-mă la o replică a Corifeului din debutul show-ului care mi-a rămas în minte: Ca să nu devenim complet idioți, zeii ne-au lăsat Teatrul.
* Cronică scrisă de către George Cocoș în cadrul proiectului Supradoza de Teatru.
YouTube: Supradoza de Teatru - Ep 02 - Lysistrata, dragostea mea:
Spotify - Supradoza de Teatru - Ep 02 - Lysistrata, dragostea mea: spotify.com
Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași
Lysistrata, dragostea mea
Text: Matei Vișniec
Regia: Zalan Zakarias
Scenografie: Andra Bădușescu Vișniec / Muzică: Hunor-Lehel Boca / Coregrafie: Alice Veliche / Pregătire Muzicală: Diana Roman / Video: Andrei Cozlac / Filmări: Andrei Botnaru / Cameraman: Constantin Dimitriu
Cu: Diana Roman, Horia Veriveș, Ionuț Cornilă, Andreea Boboc, Ada Lupu, Mălina Lazăr, Cosmin Maxim, Dumitru Năstrușnicu, Răzvan Conțu, Constantin Pușcașu, Livia Iorga, Pușa Darie, Ioana Aciobăniței, Mara Bărbărie, Diana Furnică, Ana-Maria Țidulă, Alexandra Budău, Andrei Sava, Radu Homiceanu, Dumitru Georgescu, Răzvan Bujor, Sebastian Pricop.