Râsul, catalogat drept o manifestare superioară a existenței umane, după unii teoreticieni, conferă indivizilor turnura unor ființe de lux, fiind considerat o activitate distanțată de lupta pentru existență.
Asociată cu râsul, comedia
s-a afirmat ca o artă ce demască, ce dezvăluie adevăruri, iar componentă esențială în conceperea personajului comic devin înțelegerea și reliefarea slăbiciunilor omenești, fiind desăvârșit atunci când spectatorul se regăsește în eroul apt pentru a face față încurcăturilor.
Cel care este numit "Părintele comediei", Aristofan, cel mai important reprezentant al comediei antice grecești, a creat, acum aproape 2500 de ani, texte ce dezbat
într-un stil familiar, de pe poziția omului obișnuit, teme din actualitatea timpului său. Eroii lui Aristofan apar ca personificări ale unei atitudini sau ale unei idei. Replicile îmbină poezia cu pamfletul, iar forma textelor capătă, de cele mai multe ori, aspectul unor fantezii alegorice, pline de umor, ce
și-ar putea găsi echivalentul, astăzi, în spectacolul de revistă de satiră și umor.
Piesa
Lysistrata, unul dintre cele 11 texte integrale care
s-au păstrat din opera sa, are ca principală temă ideea de pace, fiind integrată în categoria comediilor politice. Eroina, soția unui cetățean de vază din Atena, sătulă de războiul din Peloponez, care dura de mulți ani, convoacă femeile din Grecia, pentru a pune la cale un complot împotriva bărbaților lor, o autentică "grevă a sexului", pentru
a-i sili pe aceștia să încheie un acord de pace.
Inspirat de piesa lui Aristofan, dar și de contextul istoric oarecum similar cu războiul din Peloponez, războiul din Ucraina, dramaturgul Matei Vișniec scrie textul
Lysistrata, dragostea mea, recenta premieră naționalaă a Teatrului Național "Vasile Alecsandri" din Iași. Tema războiului, de altfel, a fost tratată inspirat de către dramaturg și în alte texte, prin abordări solide, de profunzime, care au cunoscut succesul pe scene din România, dar și din alte țări, poate cea mai jucată fiind
Despre sexul femeii -
câmp de luptă în războiul din Bosnia, la care se alătură
Întoarcerea acasă (Recviem) sau
Cuvântul progres rostit de mama sună atât de fals.
Dacă în piesele amintite, fluidul emoțional, declanșat de motivul războiului, rezidă în durere, traumă, suferință,
Lysistrata, dragostea mea, un remarcabil text, finalizat în prima parte a anului 2022, rămâne în atmosfera comicului imaginat de Aristofan, extrapolând sfera războiului și în relațiile dintre cele două sexe, autorul
numind-o sugestiv - fabulă filozofică. Dramaturgul păstrează linia trasată de Aristofan mai ales în prima parte a scriiturii. Gradat, comicul savuros este dublat de incitarea la o adâncă reflectare asupra condiției celor două sexe, în societatea actuală, cu provocările ei, dar și asupra pericolului reprezentat de
mass-media, prin toxicitatea informațiilor, ca balans între veridic și contrafăcut, ilustrative fiind inserțiile anchetelor jurnalistice, de tip "Vax populi", sau emisiunea de televiziune, cu subiecte ridicole, absurde. Asemeni "Părintelui comediei", Matei Vișniec concentrează acțiunea în jurul unui ax central, imaginând personaje principale substanțiale, ofertante, dar și secundare, gravitația ideilor acționând intens și asupra acestora.
Aflat la cea
de-a șaptea construcție scenică a unui text semnat de Matei Vișniec, regizorul Zalán Zakariás creează o montare modernă, în care spectaculosul irumpe, iar ideile textului transpar atât din ludicul interpretării actoricești, cât și din excelentele momente de muzică și dans. Dialogul comic are vitalitate,
bazându-se pe dispută, pe răsturnarea argumentelor, prin contraargumente de aceeași natură, având o licențiozitate estompată.
Cu o viziune regizorală inspirată, Zalán Zakariás reușește un spectacol dinamic, exploziv, rafinat, cu un comic savuros. În perfectă concordanță cu viziunea regizorală, scenografa Andra Bădulescu Vișniec concepe spațiul scenic ideal, sugestive coloane antice, stilizate, ce compun cu lejeritate zonele de acțiune, de conflict. Costumele și elementele de costum ilustrează estetica montării. Evidențiind particularitățile personajelor, ele ajută complexului de mișcări, din scenele de dans, potențând totodată comicul, așa cum apar pijamalele transparente ale bărbaților efeminați, sau costumele purtate în momentul concursului de poeme, din cadrul serbărilor lysistratice.
Elementele scenografice schimbă uneori registrul, capacitând tragicul, cum apare paradigma războiului, reflectată în mulțimea căștilor soldățești ce cotropesc atmosfera. Spațiul scenic este mobilat, animat, și prin poetica proiecțiilor video, realizate cu expresivitate de Andrei Cozlac, care semnează
video-designul, imagini ce comentează și completează atributele ideilor, de la motivele Greciei antice, până la cele care deturnează comicul, prin evocarea plumburiului război.
Lysistrata mileniului trei și restul femeilor, după modelul celor antice, au un singur deziderat - PACEA. Bărbații, ajunși a fi preocupați mai mult de război, decât de dragostea conjugală, trebuie constrânși să înceteze ororile, să proclame o pace generală, în care cetățile să poată respira în liniște. La întâlnirea femeilor, Lysistrata, o autentică militantă pentru pace, prin argumente sofisticate, propune ca pedeapsă supremă o grevă a sexului, unanim acceptată, o acțiune îngrozitoare, împotriva naturii și a voinței zeilor, o stavilă spre "singura deschidere spre nemurire, spre absolut", după cum apreciază bărbății. Prin scene argumentative, cu un umor suculent, puterea cuvântului triumfă, iar după zile de parlamentări, de negocieri între cele două tabere, femeile înving și apare primul act de "diplomație intersexuală".
Dar, în lumea distopică a unui prezent creionat după 75 de ani de "pace generală și eternă pe pământ", în care bărbații
s-au efeminat, vitejia a sucombat în derizoriu, armele au ruginit, iar platoșele au fost hrană pentru șoareci, când, impredictibil, pericolul pare iminent, se naște, firesc, întrebarea: "mai sunt în stare bărbații noștri să ne apere?". Femeile descoperă că energiile trebuie recuperate, "pijamalele roz" eliminate, bărbății trebuie să redevină bărbați, iar ultimul cuvânt trebuie
să-l aibă viața.
Spectacolul debutează după modelul teatrului antic, cu dialogul dintre Corifeu și Cor, cu același rol esențial, de a prezenta detaliat personajele și acțiunea, ajutând publicul să înțeleagă povestea. Din cor, deși acesta reprezintă un personaj în sine, se individualizează întreaga paletă a personajelor. Horia Veriveș (Corifeul) își asumă cu ingeniozitate postura unui veritabil corifeu modern, prin prețiozitate în rostire și mișcări, prin inflexiuni vocale studiate, o mixtură de maestru de ceremonii
dintr-un spectacol de cabaret și amfitrionul versat al marilor case nobiliare, devenind deseori coordonatorul ce readuce reprezentația în matca ei. Diana Roman (Lysistrata, Glykeria), care semnează totodată aranjamentul și pregătirea muzicală, remarcabilă, domină scena
demonstrându-și plurivalența abilităților ei, cu treceri bine nuanțate de la o stare la alta, când feminină, intenționat senzuală și provocatoare, când intransigentă, de neînvins. Grupul femeilor, Andrea Boboc (Calonice, Melina), Mălina Lazăr (Myrrhine, Eleni), Ada Lupu (Lampito, Angeliki) este figurat de actrițe cu dezinvoltură și rafinament, pendulând între fragilitate, erotism, forță și determinare.
Bărbații, Ionuț Cornilă (Soțul Lysistratei), Cosmin Maxim (Soțul lui Calonice), Dumitru Năstrușnicu (Soțul lui Myrrhine), Răzvan Conțu (Soțul lui Lampito) sunt conturați, în prima parte, ca debordând de energie, de masculinitatea autenticilor luptători, nuanțat ironic, însă, fiind ilustrată și latura animalică ocârmuită de testosteron. Satira, ironia se acutizează în cea
de-a doua parte, prin relevarea imaturității și delicateții bărbaților efeminați, actorii interpretând convingător, cu rigurozitate, cu tușe de umor bine dozat. Ionuț Cornilă, admirabil în ofertantul personaj al partenerului Lysistratei, compune cu mult umor și măsură, cuplul celor doi soți
detașându-se prin subtilitatea modalităților de joc. Corul femeilor, Ioana Aciobăniței, Mara Bărbărie, Diana Furnică,
Ana-Maria Țidulă, Alexandra Budău, și cel al bărbaților, Andrei Sava, Dumitru Georgescu, Radu Homiceanu, Răzvan Bujor, Sebastian Pricop, completează paleta personajelor,
dimensionându-le iscusit. Nu numai în replică, ci și în momentele de muzică și dans, actorii aflați deja în trupa Naționalului apar alături de studenți și masteranzi ai Facultății de Teatru, ai Universității de Arte "George Enescu" din Iași.
Coregrafa Alice Veliche, realizează pe sonoritățile remarcabile semnate de
Hunor-Lehel Boca, excelente momente coregrafice, reprezentative pentru ansamblul noemelor textului, dinamizând ritmul montării, momente în care actorii evoluează cu energie, dăruire și bucurie ludică,
demonstrându-și capacitățile vocale și plastica în mișcări. Livia Iorga compune abil, cu farmec, pe frumoasa Jurnalistă, ușor naivă, de la Antena Paișpe, devotată anchetelor ce au ca subiect întrebări legate de sex, fantezii sexuale, identitatea de sex sau de gen, etc.
În savuroasele secvențe ale anchetei, Marian Stavarachi, Emil Coșeru, Oana Sandu, Diana Vieru, Fabian Toderică, Haruna Condurache, Anastasia Toderișen, Marian Chiculiță, Doru Aftanasiu, realizează meșteșugite apariții, ale celor care se lasă intervievați. Pușa Darie (Lysistrata bătrână, Emilia Ferventes) și Constantin Pușcașu (Mesagerul, Marc Vondervil) au apariții bine individualizate, conturate cu măiestria unor actori experimentați. Publicul este de asemenea antrenat în acțiune, pus să voteze sau chiar intervievat, spre deliciul tuturor. Veselia, antrenul spectacolului sunt contaminante, iar oglinda deformată a prezentului, pusă în fața spectatorilor îi va amuza și răscoli.
