***
La Ronde, așadar. Text al dramaturgului francez Yann Verburgh, înscenat în 2022, în premieră mondială, în Franța. Inspirat de piesa Reigen / La Ronde / Hora iubirilor, scrisă de austriacul Arthur Schnitzler în 1897 și născătoare de controverse la limita scandalului. 10 scene, 10 povești despre sexualitate, despre ipocrizie, despre clase sociale, despre bogăție și sărăcie.La peste 120 de ani distanță, Verburgh re-așază premisele lui Schnitzler din perspectiva noii (dez)ordini amoroase, sociale și politice. Suntem în 2022, la Paris. Sau în 2023, la Sfântu Gheorghe. Numele franțuzești ale personajelor sunt doar o convenție. Cele 10 scene se pot întâmpla oriunde în societatea occidentală urbană. Cei 10+1 eroi pot fi oricine. Unul dintre marile merite ale La Ronde este că se adresează oricui trăiește în timpurile și spațiul nostru. Și un alt mare merit este că, deși omniprezent, sexul e doar un punct de început, un mijloc de cunoaștere, un pretext pentru deschidere.
Eugen Jebeleanu și scenografia lui Cosmin Florea plasează spectacolul într-un cabaret. Parte dintre cei peste 70 de spectatori (nicicând n-au fost mai multe locuri pentru spectatori la un spectacol TAM din ultimii 5-6 ani!) sunt așezați la mese dotate cu mici lampioane multicolore. La răstimpuri, actorii se vor așeza la mesele lor, îi vor atinge, le vor deschide sticle de bere (Csíki Sör oblige!), vor stinge țigări în scrumierele din fața lor. Alături de luminile lui Bakó Zóltan, decorul lui Florea înalță, lărgește, adâncește spațiul altfel intim al TAM-ului. Brusc, avem senzația de sală & scene mari.
Actorii rostesc la lavalieră. Muzicile decupează fiecare scenă. Sunetul e un personaj în sine. Fișa tehnică reține trei tipuri de creatori. Sunet: Magyar Csaba și Somogyi Ede László. Sound design: Eugen Jebeleanu & Rémi Billardon. Producție audio: Marius Popa. Explicația abundenței de nume & funcții e simplă: se aude cristal. HD. 4K. Adăugați ce inițiale doriți. Pur și simplu, se aude senzațional. Nicicând noțiunea de univers sonor n-a fost mai potrivită! Univers ordonat, supus voinței regizorului-dirijor.
Lângă sunet, vin imaginile. Construite pe bază de reflectoare, de elemente de decor, de costume și, desigur, de actori. Ele, împreună, construiesc cabaretul La Ronde, al cărei amfitrion este Oana Jipa. Cea mai nouă membră a trupei de la TAM face un rol grandios. Într-o distribuție care funcționează ca o trupă de fazele finale ale Champions League, Oana Jipa e copilul / puștiul-minune care marchează golul victoriei supreme. Monologul său despre sexo-ball e o exuberantă demonstrație de meșteșug, talent, disciplină și risipă de energie. Sincronizarea între rostire, gest și expresie facială e fără fisură.
Oana e anti-Caron-ul serii. Ea ne introduce în atmosferă, prefațează parte dintre cele 10 scene / povești, intervine în unele dintre ele. Fiecare dintre ceilalți 10 actori participă, la rându-le, la scenele - intermezzo / copertă dintre cele 10 scene mult-vorbite mai sus. În costume fistichii, făcând giumbușlucuri felurite, care mai pe sport, care mai pe circ, care mai pe kinkiness Almodóvarian, care mai pe darkness à la Lynch.
Anti-Caron pentru că Jebeleanu construiește un fel de paradis, nu un fel de infern. Un paradis ultra-îndrăzneț, iconoclast (oh, da, e un moment când personajul Fatmei Mahomed dansează nebunește pe crucea pe care stau scrise cuvinte gen God, Woman, Is), privilegiind despărțirea în dauna suferinței (eutanasie included). Dar un paradis profund empatic, subtil, discret, cald, un paradis al oamenilor care au, în bună măsură, inteligența de a-și recunoaște, în fine, sentimentele.
Să facem, dară, prezentările. Oamenii, poveștile, hainele și obiectele lor (încă o dată, Cosmin Florea, chapeau!). Motocicleta seducției dintre impetuozitatea (auto)-zdrobitoare a Mădălinei Mușat și candoarea bine temperată a lui Iulian Trăistaru (și totuși, ce fain insinuată potențialitatea unui sentiment în epuizarea unui postludiu!). WC-ul nepotrivirii între bisexualele contradicții ale lui Costi Apostol și aceeași nestăpânită fugă la modă a Mădălinei. Cravata aceea de mătase (ce hohote va naște scena și peste mulți, mulți ani!) pe care înalță un munte de bancuri și gag-uri căsătoritul Sebastian Marina și provocatorul Costi. Nevasta-sirenă Alexandrina Ioana Costea în cada de plastic cu înșelătorul bărbat Seba și, mai târziu, în sex-bar, cu un Nicholas Cațianis (cel mai proaspăt membru TAM) vizitat de demonii impotenței / a-sexualității, în timp ce Seba e fermecat de mrejele sex-robot-ului Ancăi Pitaru. Fatma și Nicholas luați la întrebările chestionar de cercetătoarea Anca. Și apoi, din nou Fatma, de data asta la exercițiul de auto-flagelare / mărturisire al Cameliei Paraschiv Katai, în umbra crucii și în fumul de hârtie arsă. Banca de muzeu a reîntâlnirii de dinainte marii despărțiri dintre Daniel Rizea și Camelia. Patul de final, în scena de o finețe dramaturgică cu totul aparte, dintre un Daniel în tranziție și un Iulian închizând cercul personagiilor, transformărilor, (auto)-recunoașterilor.
Jebeleanu coregrafiază înlănțuirea de biografii, sunete, lumini, gesturi, culori, umbre, expresii faciale, gesturi, costume, muzici, decoruri, trupuri cu o eleganță și un bun gust desăvârșite. În atâtea feluri și momente ar fi putut La Ronde să cadă în păcatul previzibilului, prea-multului, prea-incluzivului. Nu cade nici măcar o singură dată. Spectacolul curge cu așa naturalețe și fluență încât dă senzația că, asemenea unei reviste, a fost făcut dansând (omagiu celui care va fi mereu domnul Radu Cosașu și definiției sale despre ce va să zică nașterea unei gazete).
Scena de final are ceva din vizualul peliculei lui Tom Tykwer Perfume: The Story of a Murderer, ecranizarea faimosului roman omonim al lui Patrick Süskind. Un tablou vivant, o mare de trupuri imersate în muzică, în lumină și în privirile noastre.
Pentru că sunetul ajunge
Din difuzoare până-n sânge
Pentru că inima ta moare
Atunci când sunetul / lumina / îndrăzneala / umorul / curajul / adevărul / omul dispare.
(foto: Volker Vornehm)