Distribuția (formată din Costi Apostol, Nicholas Cațianis, Ioana Alexandrina Costea, Oana Jipa, Sebastian Marina, Fatma Mohamed, Camelia Paraschiv Kátai, Anca Pitaru, Daniel Rizea, Mădălina Mușat și Iulian Trăistaru) dovedește un curaj formidabil de a se expune pe scenă în cele mai vulnerabile contexte, de la apariții seminude și scene de hipersexualitate, până la momente și replici ce ar putea fi considerate blasfemice. Cu toate acestea, toți cei unsprezece actori își interpretează rolul cu o naturalețe aparte.
În scene de legătură jucate de cele mai multe ori în doi, fiecare personaj se află în postura de a introduce un alt personaj, retrăgându-se ulterior și oferind publicului ocazia de a cunoaște zece povești și 10 tipologii diferite - un fel de predare a ștafetei ce se realizează la vedere și care presupune și schimbări de decor. Aceste treceri sunt realizate deseori cu ajutorul personajului Oanei Jipa, unul dintre cele mai fascinante, întrucât este singurul care nu ia parte în mod direct la dialoguri, ci mai degrabă se află în scenă în postura de narator și personaj adjuvant. O ființă androgină ghidușă, uneori preocupată de cioace și efecte speciale, pregătită mereu să aducă o comandă Glovo pe role sau să umfle părul unei motocicliste cu föhnul pentru a crea ideea de vânt, iar alteori aflată în scenă ca o materializare a ispitei pentru personaje și spectatori deopotrivă.
La Ronde își anunță caracterul inedit de cum pășești în sală. O parte din public este așezată la măsuțele luminate slab de veioze, în timp ce o domnișoară cu mustață (Oana Jipa) își face loc senzual printre ele. Când liniștea s-a așternut, aceasta începe să nareze șoptit o istorisire ce seamănă suspect de mult cu Mitul peșterii lui Platon, cu diferența că fiecare prizonier înlănțuit în poveste este de gen feminin. Prin această alegorie despre cunoaștere și percepția personală a realității, Verburgh pavează calea spre un spectacol ce oferă o alternativă unei "normalități" asumate tacit de către societate. Este datoria fiecăruia dintre noi să fim, cu riscul de a fi considerați nebuni, femeia care îndrăznește să privească dincolo de păpușarii și marionetele ce au construit până acum convenția.
Jebeleanu practică ceea ce textul teoretizează chiar prin această montare fără filtru vizual sau auditiv, abordând, cu un pluriperspectivism nemaiîntâlnit în teatru, multitudinea de relații amoroase, orientări sexuale sau identități de gen regăsite în era corectitudinii politice. Poveștile necenzurate și atipice ale acestor personaje sunt dublate de scenografia grandioasă a lui Cosmin Florea, împletindu-se armonios cu universul sonor al lui Magyar Csaba și Somogyi Ede-László și cu eclerajul lui Bakó Zoltán pentru a crea o sublimă "țăcăneală" narativă și senzorială. În ce privește cromatica, culorile se schimbă în funcție de dispoziția scenei, însă regizorul pare să aibă o predilecție pentru roșul pasional, culoare sugerată de asemenea în titlul filmului său Câmp de maci - chiar dacă macii reprezintă de fapt scaunele roșii din sala de cinema.
Momentele comice facilitează înțelegerea discursurilor socio-politice pe alocuri elitiste, oferind spectatorilor un moment de respiro. Acest aspect este evidențiat cel mai pregnant în episodul metateatral despre studiul relațiilor interumane sexuale sau romantice, care reprezintă un indiciu despre cum s-a desfășurat documentarea lui Verburgh pentru acest text. Un text presărat cu metafore, preferata mea fiind cea a sirenei din piscina gonflabilă. Emanciparea noastră (sexuală sau de orice fel) constă în spargerea unor bariere pe care singuri le-am ridicat.
La Ronde poate fi considerat un produs al contrastelor, aflat la confluența dintre trecut și prezent, dintre comic și dramatic, dintre politic și social sau dintre individ și colectiv. Însă tocmai aceste contraste îi dovedesc inclusivitatea. Spectacolul este actualizat cu migală pentru vremurile în care trăim, cu roboți sexuali à la Blade Runner 2049, mâncare comandată, corporatiști și idei progresiste, parcă încercând să evadeze din specificul "retro" - cum ar spune unul dintre personaje - al cabaretului, de care singur s-a înconjurat. În realitate, noi, publicul, suntem cei din cabaret, cei prinși în mrejele conservatoare ale trecutului, privind pe scenă spre o lume a prezentului - încă dificil de digerat pentru unii - și a viitorului.
(foto: Volker Vornehm)