Cu tălpile la marginea nisipului, cu privirea în largul mării și cu sufletul în povești - Seaside Stories

M-am așezat în apropierea plajei. Așa mi-am spus când am ales un scaun din primul rând, ca și când nu trebuia decât să fac un pas și eram acolo, la mare, pe plaja încinsă. Valurile se auzeau cum izbeau țărmul, iar obraznicul pescăruș - Relu Pescărelu (Theodor Șoptelea), țipa, ca un agitat ce era, sfredelindu-ne auzul, sărind de colo-colo, plin de neastâmpăr.

O lume pestriță pe plajă, oameni de toate felurile, tineri și mai puțin tineri, care așteaptă cuminți să se depene poveștile. Barul La aroganta se deschide și semnalul luminos ON AIR, apoi vocea și prezența DJ-ului năstrușnic (Cătălin Bucur), dau startul dimineților de vară de la mare cu Radio Seaside Stories. Nici vânzătorul ambulant nu lipsește (Ștefan Mihai) cu oferta lui de porumb fiert sau de Coca-Cola (light/zero sau normal? - dispută aprinsă) sau de bere. Toți se ridică, râd, cântă și dansează. E multă tinerețe la mare și exuberanța lor e molipsitoare.

Așadar, plaja era la picioarele mele. Din loc în loc, câte o cochilie, pe care dacă o pui la ureche te face să auzi vuietul valurilor, stătea la rându-i cuminte, așteptând să fie descoperită și poate culeasă. În stânga erau cabine de lemn (ca acelea de pe vremuri, vremuri, în care te duceai să te schimbi în ținuta de plajă), care delimitau cumva, ca niște portaluri, lumea de pe plajă de lumea din afara ei, ca și când plaja și marea constituiau o lume aparte, cu misterul și vraja ei, cu poveștile ei de vacanță sau cotidiene. În față, la orizont, era marea; proiectată pe un ecran imens, compartimentat în mai multe cadre, cu ceru-i deasupra, se zvârcolea mai mult sau mai puțin neliniștită, umezind trupuri, răscolind suflete. Așa cum am văzut-o proiectată, în diverse ipostaze și culori, cu siluete profilate (superbe imaginile realizate de Cristian Niculescu), m-a trimis cu gândul la Thalassa, a lui Macedonski. Marea, care întotdeauna, prin imensitatea-i, prin misterul ei, cu sirenele-i mitologice, cu enigmele nedeslușite, atrage ca un magnet om și zeu, deopotrivă. Iar în dreapta, era barul lui Lilly Aroganta, punkista Lilly - La aroganta, barul care deschidea și închidea sezonul estival, iar Lilly (Mirela Pană) era martora tuturor poveștilor de pe plajă, povestea ei înglobându-le, într-o oarecare măsură, pe toate celelalte, văzute și nevăzute, auzite, povestite. Așadar, un colț dintr-o stațiune marină, realizat realist de scenograful Theodor Cristian Niculae (dacă nu greșesc, aflat la prima colaborare cu regizorul Radu Afrim).

Fiecare poveste este anunțată: pe ecran apare titlul și semnatarul poveștii. Alerga frumos cu genunchii la piept, de Tudor Ganea este prima poveste și poate cea mai consistentă ca întindere. Tudorel (Ștefan Mihai) este un adolescent, care vrea, ca orice adolescent, să iubească, să cucerească o fată, să cucerească lumea chiar. Tatăl i-a cumpărat o chitară și se străduiește, ca un greieraș fără prea multă experiență, tocindu-și buricele degetelor, să devină acel cuceritor de inimi. Are un bun prieten - Cătălin, moldoveanul (Theodor Șoptelea), care îl însoțește în aventura-i adolescentină. Sunt simpatici, sunt tineri și naivi și își doresc dezvirginarea, ca și când aceasta ar fi trofeul lipsă de pe panoplia vieții. Tudorel îl invidiază pe Bitălz (Marian Adochiței), pletosul rocker, care smulge țipetele și admirația fetelor și pe care îl ia drept model. Dar viața lui Tudorel ia o întorsătură neașteptată atunci când tatăl, pilot în armată, are un accident de pilotaj și, chiar dacă nu moare, rămâne cu o depresie, care va amprenta întreaga familie. Tatăl rămâne doar o umbră în viața fiului în prag de formare ca adult.

Fragil, de Simona Goșu, este povestea tinerei (Cristiana Luca) care are grijă de mama ei (Nina Udrescu), o mamă care pare că a uitat de lumea în care efectiv trăiește. Iar tânăra fiică este copleșită de o anume tristețe. Vin pe plajă ca la un picnic. Marea o cheamă pe fiică, ademenitor, și se duce să înoate, dar curenții o trag tot mai adânc și marea o acoperă. E disperare, e zbucium și țipătul nu iese. Iar mama e acolo, preocupată să adune resturile. Singurătate, tristețe, neputință, de ambele părți, trăite, simțite în mod diferit. Un necunoscut salvator o readuce la viață, la liman, alături de mama pierdută într-un timp al ei.

O împreunare de vis, de Dan Alexe, este povestea unui bărbat (Remus Archip), destul de tânăr, căruia îi plac femeile mai în vârstă și care se străduiește să le cucerească. O place pe femeia arogantă, care face yoga pe plajă, respiră adânc și îl ignoră, fapt care îl stârnește și mai mult pe tânărul bărbat. O posedă fizic, dar sufletul ei rămâne parcă neatins.

Vieni qua, de Marius Chivu, ne prezintă un cuplu de tineri, poate prea tineri, care, teoretic se iubesc. Practic, ea (Cătălina Mihai) este o fetișcană preocupată de tot felul de teste de compatibilitate, teste de personalitate din revistele de duzină, lipsită cumva de acel sex appeal pe care un el (Theodor Șoptelea) imberb îl caută. O femeie (Liliana Cazan), mai puțin tânără, dar tocmai cu acel sex appeal, care se plimbă lasciv și provocator, chemându-și permanent câinele, Paco (Ștefan Mihai), cu ialienescul vieni qua, îi atrage privirea, îi stârnește simțurile. Marea ascunde și liniștește, pentru moment, dorința. Pentru moment.

Toți cerceii din vamă, de Lavinica Mitu, prezintă un cuplu, tot de tineri, dar nu la fel de tineri ca cei din povestea lui Marius Chivu, care par a nu se mai înțelege. Ea (Mihaela Velicu) vrea mereu altceva decât îi oferă el (Marian Adochiței). Sunt mereu în opoziție, în contratimp, ca în reclama: dacă el o întreabă, de ce o întreabă, dacă el n-o întreabă, de ce n-o întreabă. Sunt, parcă, doi străini, care se chinuie să se cunoască. El este sensibil, e poetic, ea mai pragmatică, cu dorințe incerte. În jurul lor, multiplicând parcă relația lor bizară, de nepotrivire, mai multe cupluri roiesc pe nisip; aceeași confruntare, aceeași lipsă de înțelegere a unuia față de celălalt, ca și cum povestea nu e doar a lor, e veche și atât de răspândită. În final, undeva în spatele lor, rămân doi tineri, care poate nu se cunosc de atât de mult timp ca ei, ca ceilalți, se sărută, se doresc, se unesc fără prea multe complicații. E atât de simplu, le transmit ei. Bărbatul îi privește îndelung, cu invidie, dar cu neputință, stârnind, în cele din urmă, revolta celor doi, care se simt mult prea priviți.

La vulturul cel mare cu peștele în gheare, de Marius Chivu, aduce în prim plan un tânăr (Andrei Bibire) care, după cheful de pe plajă, nu mai are suficienți bani să se întoarcă acasă cu taxiul și pornește, în noaptea întunecată, pe jos. Ghinionul lui este că în drumul său se intersectează cu un grup de tineri, de golani, care abia așteptau prilejul să se ia de cineva. Victimă sigură, tânărul încasează pumni și picioare, lovituri năucitoare. Toate acestea îi sunt povestite arogantei Lilly, care ascultă și înțelege. Ironia sorții face ca tânărul să descopere că, de fapt, ar fi avut acei bani de taxi, dar nu i-a descoperit la timp.

Îi plăcea marea, de Nicoleta Dabija, e o poveste a durerii pierderii surorii, care iubea marea atât de mult, pierdere care o împinge pe această soră (Lana Moscaliuc) în viață către un frumos necunoscut, care o posedă cu violență, cu dorință, cu nepăsare, dar care o aduce mai aproape de sora ei și de iubirea și durerea provocată de moartea ei. O ea multiplicată, ca și când pierderea, dar și dorințele, sunt ale noastre, ale tuturor. Și geamandura care limitează, care străjuiește, care atenționează, care poate să fie colacul de salvare. Poate...
Wyoming, de Marius Chivu, aduce pe plajă o puștoaică provincială (Anaïs Agi-Ali) simpatică, aflată în scaun cu rotile, pe care mama o lasă în compania unui tânăr până ce ea adună lucrurile (lucruri minuscule, la propriu, niște jucării, adunate și expuse pe ecran ca să devină la o mărime augmentată, ca și când sunt nesemnificative în raport cu problemele existențiale, dar noi le acordăm, cu toate acestea, mult prea multă importanță). El, Cezar (Cătălin Bucur), este un tânăr din capitală, în jur de 30 de ani, deschis la dialog, iar fata este isteață, plăcută și cei doi par a se înțelege de minune. Sunt înconjurați, pe tot parcursul dialogului, de minionii din jocul de pe telefon al fetei, personaje simpatice, îndrăgite de mulți copii, veseli și colorați.

Te depărtezi, de Nina Cassian, este momentul pe deplin poetic al spectacolului. Momentul în care femeia (Nina Udrescu), trecută demult de anii tinereții, retrăiește, la barul de pe plajă, iubirea/iubirile de altădată.
Te depărtezi înotînd, te depărtezi,
în amurg ca altădată în amiezi,
și sînt nepăsătoare cînd îți miști
brațul greoi sub norii triști,
iar cînd te-nalți pe mal, pierzînd,
din umeri, marea, ca pe o pelerină căzută -
nici o ispită nu-mi trece prin gînd,
nici o emoție nu mă sărută.

Am trăit cu emoție aceste povești de la malul mării, pe care le-am prezentat schematic, pentru că m-au încercat aducerile aminte. Parcă simțeam fierbințeala nisipului și încercam să adulmec mirosul mării (mi-ar fi plăcut o astfel de senzație!).

Fiecare povestire care se petrecea pe scenă se repeta sau era reluată pe ecran, filmată acolo la mare. Și a fost viață și moarte, iubire și ură, dorințe, vise, suferințe, tristeți și bucurii, evadări. Iar marea și aroganta de Lilly erau martorele, de ieri și de azi, ale tuturor întâmplărilor, iar nisipul era cel care suporta și geamătul de iubire și geamătul de durere, și zvâcnetul tinereții și icnetul bătrâneții. O lume în toată diversitatea ei era pusă la picioarele noastre. Am simțit firul de nisip sărind de la alergările personajelor/actorilor. Am văzut broboanele de sudoare care însoțeau trăirea, efortul. Am simțit povestea, fiecare poveste efectiv, ca și când eu eram cel căruia i se confesau, rând pe rând, toate personajele. Pentru că, da, aș putea denumi acest spectacol drept un spectacol-confesiune. Și asta pentru că ei, toți, confesorii, ni se adresau nouă, spectatorilor, ca să auzim și să luăm aminte.

Universul sonor, care a însoțit toate aceste povești, ales cu atenție de Radu Afrim, m-au purtat prin ani, cu umor, cu ironie, dar și cu sensibilitate. Am zâmbit, amuzată la acele momente, specifice lui Radu Afrim, aș putea spune, în care personaje din povestea-i personală, care se inserează printre celelalte povești, se produc în fața publicului: o "Nana Mouskouri" cu barbă și ținută rock cântă o bine-cunoscută melodie, pentru unii, în limba germană, ca mai apoi acel interpret să devină Romina Power, alături de o piticanie de om, bizară și ambiguă sexual, care este Al Bano. Dar au fost și ABBA și Margareta Pâslaru, Nirvana și solo de chitară rock...

Apreciez, aplaud și simt satisfacție când văd că ajung la public, puse în scenă, textele scriitorilor români contemporani. Cu toată sensibilitatea, cu toată dezinvoltura narativă și cu originalitate. Și chiar au devenit personaje, invocate uneori.

Radu Afrim, prin întreg universul de text, sonor, vizual, creează o atmosferă, căreia nu i te poți sustrage. E complexă și seducătoare. Și e marcă înregistrată, aș spune, chiar dacă poate suna nefiresc, cu o estetică specifică, originală (în teatrul românesc cu siguranță) și care amprentează spectatorul și nu îl lasă indiferent (indiferența-i cea mai grea pentru un artist!).

Dacă stau bine și mă gândesc e poate cel mai simplu spectacol, dacă poate fi numit astfel un spectacol afrimian, al lui Radu Afrim (dar nu simplist!). Și poate tocmai această simplitate m-a mișcat, m-a emoționat, mi-a stârnit trăiri de tot felul, m-a amuzat (altfel decât au făcut-o toate celelalte! Și aici este meșteșugul, aș zice!). I-am urmărit pe acești actori ai teatrului constănțean, necunoscuți mie și multora, majoritatea tineri și fără o însemnată experiență, cum, sub îndrumarea atentă, cred că destul de severă și pretențioasă, a lui Radu Afrim, au devenit ACTORI. Au fost atât de firești, de naturali în rolul lor, au dat totul pe scenă (eu așa am simțit), încât nu pot decât să îi aplaud și acum, când scriu, așa cum am făcut-o și la finalul spectacolului.

Lilly Aroganta, trista și matura Lilly, închide, rând pe rând, ecranele care compun MAREA și poveștile de pe plajă.
Am văzut acest spectacol, nu la el acasă, în confortul scenei în care au repetat, muncit, transpirat, ci la Oradea, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru, aflat la cea de-a VIII-a ediție. Și spun BRAVO! organizatorilor că s-au străduit și au ales să ofere publicului orădean un spectacol de la malul mării, taman din colțul opus al țării.

Seaside Stories
Spectacol produs de Teatrul de Stat din Constanța și câștigător al premiilor UNITER 2023 pentru Cel mai bun spectacol și pt Debut - scenograful Theodor Cristian Niculae. Spectacolul a mai avut nominalizări pentru Cel mai bun actor în rol secundar - Theodor Șoptelea, Cea mai bună actriță în rol secundar - Nina Udrescu.

Texte de Marius Chivu, Lavinica Mitu, Dan Alexe, Simona Goșu, Tudor Ganea, Nicoleta Dabija
Regia, scenariul, universul sonor: Radu Afrim
Scenografia: Theodor Cristian Niculae
Asistent regie: Mara Oprea
Lighting design: Cristian Niculescu
Video: Andrei Dermengiu, Marian Adochiței, Radu Afrim
Asistent scenografie: Paula Rusu
Montaj: Andrei Dermengiu
Make-up artist: Arina Cocoș
Distribuție: Mirela Pană, Ștefan Mihai, Theodor Șoptelea, Cătălin Bucur, Marian Adochiței, Cătălina Mihai, Iulian Enache, Laura Iordan, Liliana Cazan, Mihaela Velicu, Alina Manțu, Cristiana Luca, Lana Moscaliuc, Nina Udrescu, Remus Archip, Andrei Bibire, Alex Burcă, Anaïs Agi-Ali
Credit foto: Sebi Tonț, Studio Defoto