La doar o zi și câteva sute de kilometri distanță, pe scena Naționalului clujean, a avut loc una dintre primele reprezentații cu Amphitryon, montare de Silviu Purcărete pe textul lui Molière, în traducerea lui Victor Eftimiu și Petru Manoliu (premieră: mai 2023). Nu, acest spectacol nu va stârni nici o polemică și nu va fi luat în considerare de vreun juriu de nominalizări. Amphitryon e doar o joacă, un spectacol lejer, de vară.
Ceea ce începe cu o scenă marca Purcărete, în care parte dintre actorii din rolurile principale și din cor / personaj colectiv își spun / cântă replicile luminându-și fețele cu lanterne ingenios plasate în podul palmei și decupând astfel fâșii de lumină în întunericul absolut în care e scufundată sala, continuă în cheie neașteptată de blândă, pe alocuri comun - convențională.
Există momente când actorii (Cristian Grosu are, și în rolul lui Mercur, aceeași poftă nebună de joc altfel dintotdeauna, Ionuț Caras (Jupiter / Zeus) se bucură de fiecare silabă rostită și țigară aprinsă, Cătălin Herlo e un Sosi simpatic și atașant) și imaginația de magician a lui Purcărete, susținută de echipa tehnică a TN Cluj (regizor tehnic: Vlad Negrea; lumini: Jenel Moldovan, Mădălina Mânzat), produc momente când spectacolul trage în sus textul. Dar există și pasaje când spectacolul trenează ori când sunt preferate soluții mai puțin inspirate. De pildă, elementele de musical nu conving (nici la nivel de compoziție - muzica: Vasile Șirli, nici de interpretare). Corul / personajul colectiv (pe vremuri, punctul ultra-forte al marilor montări ale lui Purcărete) eșuează în a-și defini un rost și un sens. E la fel de neclar de ce se rostesc replici în felurite limbi, după cum e păcat că aura rural-patriarhală a începutului (liniște, cântat de cocoși) nu e continuată / dezvoltată / citată (fie și prin antiteză) în restul spectacolului.
Amphitryon va binedispune (cu moderație) publicul și îl va face, uneori, să zâmbească. Teoretic, nu e puțin lucru. Practic, îmbăiatul în ape puțin adânci e o activitate neașteptată pentru o trupă solidă, în ascensiune, și un regizor pentru a cărui activitate noțiunea / acuzația de prea multe premii nu va avea niciodată acoperire în realitate.