Îmi este aproape imposibil să cred că eu până în anul 2023 nu am călcat niciodată în Teatrul Național din Cluj, deși locuiesc în oraș încă din 2020. Așa, cu întreruperi, că au fost și pandemia și altele, dar totuși au trecut trei ani. Pentru cineva care acum lucrează în domeniul teatral, pare de neconceput, nu? Dar adevărul este că în perioada aceea eram prea ocupată ori cu dramele emoționale, ori cu filmele - fiindcă eu totuși am terminat Filmologia și acesta era focusul meu. Și în rarele momente în care am mers la teatru în Cluj, am ajuns de fiecare dată la Reactor.
În fine, astrele s-au aliniat și în toamna lui 2023 am avut ocazia să particip la Întâlnirile Internaționale de la Cluj, unde am văzut primele mele spectacole marca TNC. Așa mi-am dat seama câte am pierdut de fapt. De atunci am încercat să fiu prezentă la premiere - deși adesea se suprapuneau cu cele de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, unde lucrez - dar și să recuperez câteva din urmă. Despre Cum s-a îndrăgostit domnul Gherase de Clara Smith am scris la cald (aici), și încă mă uimește la fel de mult ca la momentul vizionării, pentru că nu am mai văzut și nu cred că voi mai vedea nimic asemănător prea curând.
Despre restul voi scrie în rândurile ce urmează, fiindcă merită și ele enormă admirație, chiar dacă nu au fost produsul unei șanse unice cum a fost textul lui Cosmin Stănilă - a nu se înțelege că un spectacol este mai de calitate decât celălalt, întrucât nu știu dacă există vreo producție mediocră a acestei instituții. Eu una nu am găsit. Toate sunt la același nivel, indiferent că se joacă la sală mare sau în sala studio.
Scorpia neîmblânzită
Încerc să nu fiu subiectivă doar fiindcă o cunosc pe Leta Popescu de mai mult timp decât cunosc pe oricine în acest domeniu, dar Scorpia neîmblânzită este acel gen de spectacol pe care l-aș putea vedea de x ori fără să mă satur de el - ca orice alt spectacol am văzut scris și regizat de ea, de altfel. Predilecția ei pentru un teatru popular care să prindă la publicul larg fără să sacrifice valoarea artistică a propulsat-o în topul celor mai apreciați regizori-dramaturgi din România. Un exemplu foarte bun al acestei abordări, pentru care a fost nominalizată la premiile Radio România Cultural, este chiar reimaginarea în contemporan a textului lui Shakespeare, după o adaptare de Maria Manolescu.
Cu multă ironie și umor, piesa adresează întrebări stringente legate de raportul dintre femei și bărbați, dar și cel dintre public și echipa artistică a unui spectacol. Este chestionată astfel întreaga fundație pe care s-a bazat societatea până de curând și metehnele ei care încă se fac resimțite în cele mai scabroase moduri cu putință. Dar nu vă faceți griji, nu este acel gen de spectacol mai mult manifest feminist decât manifestare artistică. Structura narativă originală a piesei Îmblânzirea scorpiei este respectată cu destulă fidelitate, doar că într-o formă adaptată vremurilor actuale.
Capul de rățoi
La Capul de rățoi (r. Alexandru Dabija) m-a impresionat în mod special asemănarea celor patru anti-eroi (Ciriviș - Urmuz, Macferlan, Pentagon și Bălălău) cu cei din A Clockwork Orange / Portocala mecanică. Dacă în spectacol liderul găștii de farsori este personajul inspirat de avangardistul scriitor, în film îl avem pe Alex care conduce gang-ul de patru huligani. Costumele lor sunt de asemenea foarte similare. În montarea de la TNC, salopeta portocalie devine un simbol, la fel ca cea albă de referință din capodopera lui Kubrick. Inclusiv spațiul în care farsorii pun țara la cale, Lăptăria La Enache, își găsește echivalentul în Korova Milkbar, unde scandalagii beau lapte și plănuiesc următorul atac.
Dar trecând peste scenografia exemplară din ambele produse artistice (semnată în teatru de Andrada Chiriac), ceva le leagă chiar mai mult. Amândouă vorbesc despre umanitate dincolo de absurdul impus cu forța fie prin farse, fie prin violență și agresivitate. Piesa lui George Ciprian, bazată pe amintirile sale din tinerețe, îndeamnă la o trăire mai autentică, înlăturând convențiile sociale care limitează. Iar muzica Adei Milea îmbinată cu coregrafia Andreei Gavriliu potențează aparenta lipsă de sens și logică din acțiunile personajelor, doar pentru a face loc unui substrat mai profund.
Amphitryon
Fiecare montare a lui Silviu Purcărete prezintă o viziune caracteristică și totuși diferită de alte realizări anterioare. E fascinant cum ai putea să vezi oricând un spectacol în regia lui și, fără să citești caseta tehnică, să știi cine l-a semnat doar datorită stilului specific. Aceasta este marca unui autor în adevăratul sens al cuvântului, unul ale cărui ecouri personale reverberează mai sonor decât cele ale hit-ului său teatral Faust, sau ale perechii de la TNRS, Metamorfoze.
Și în Amphitryon suntem martorii unui cor, a unei palete neutre de culori, a unor machiaje cu pudră albă și a unui aer de solemnitate și grandiozitate. Textul se folosește de personaje mitologice pentru a aborda analitic ierarhiile de putere, rolul femeii în societatea lui Molière și în cea contemporană, dar și atributele care determină o persoană să fie ea însăși și nu altcineva. Atunci când Jupiter dorește să o seducă pe Alcmena, soția stăpânului Amphitryon, zeul ia forma celui din urmă. Această viclenie duce la o luptă crâncenă pentru dovedirea identității.
Pietonul aerului
Prima premieră TNC la care am reușit să ajung este semnată de Gábor Tompa, o punere în scenă a unui text mai puțin cunoscut al lui Eugène Ionesco, dar mai actual ca oricând. Pietonul aerului se conturează la fel de metaforic și sublim precum îi este titlul și îl are în centru pe Bérenger, nume ce vă poate părea cunoscut dacă ați urmărit vreo montare a Rinocerilor ionescieni sau a pieselor Regele moare sau Ucigaș fără simbrie. El este exponentul unei categorii ideale de persoane, a celor ce au încredere în ce nu înțeleg, a celor ce pot vedea dincolo de pâncla densă pe care unii dintre noi o așternem dinadins în fața ochilor.
Bérenger descoperă că poate să zboare - giumbușluc realizat pe scenă prin intermediul hamului folosit și în Amphitryon. Însă oamenii rămân sceptici chiar și atunci când sunt martori la bizarul fenomen. Parcul în care are loc acțiunea devine astfel un fel de grădină zoologică, adăpostind majoritatea tipologiilor umane atemporale. Colorat și zglobiu, spectacolul ne îndeamnă să privim lucrurile în profunzimea lor și să renunțăm la ignoranță comodă ce amenință să se transforme cât de curând din privilegiu în tragedie.
Aș încheia acum cu muzica celor de la Best of Balanescu Quartet, întrucât concertul lor a finalizat cele patru zile marcate de Întâlnirile Internaționale de la Cluj, 2023. Dar fiindcă o cronică nu poate reda sunetele decât în cuvinte, menționarea mea va avea titlu onorific. Va trebui să le căutați voi muzica și să o ascultați cu prima ocazie.
(foto: Nicu Cherciu)
(va urma - Teatrul de Nord Satu Mare (trupa maghiară Harag György) aici)