Doamne, ce ocean de singurătate! Ce mare în derivă în care nimeni nu își pune vesta de salvare, nimeni nu știe de unde bat curenții, nici când începe furtuna. Cei mai mulți își uită până și fluierul cu care ar putea chema după ajutor, scăpând astfel de naufragiu. Scaune gri și tari pe care așezăm doar carcasele noastre umplute cu frici, frustrări și neîmpliniri. Scaune cu spătare tari de care ne lovim speranțele și așteptările. Mulți pe lângă noi și totuși, nimeni alături. Mulți ne vor, ne cer, ne pretind, ne caută, dar nimeni nu vrea cu adevărat să ne găsească. A fi sau a nu fi singur, singur? A fi sau a nu fi singur în doi? Grea alegere, atât de grea încât o pasăm altora, împrejurărilor, sorții. Nu mai credem în sfere, nici în cercuri. Toate o iau la vale, se rostogolesc zdrobindu-se de bolovanii prejudecăților noastre.
"Eu, dac-aș fi împărat undeva, aș da ordin să se-nsoare toți! Toți toți! La mine-n țară să nu mai existe nici măcar un singur burlac. Și totuși... ți se face așa, un pic de frică. Stai să te gândești. Toată viața? Până la moarte?"
Frica de căsătorie, denumită și gamofobie, reprezintă teama irațională de mariaj, de asumare a unui angajament față de cealaltă persoană din cuplu. Termenul provine din cuvintele grecești "gamos" - care înseamnă căsătorie și "fobos" - frică. Manifestările ei sunt complexe: anxietate, neliniște, îndoială, culminând cu atacuri de panică, palpitații, greutăți ale respirației etc. Psihologii descriu această fobie ca fiind asemănătoare fricii de a muri. Persoanele care suferă de această fobie preferă burlăcia pe viață sau să stea într-o relație niciodată oficializată. Deși își doresc o relație serioasă, persoanele cu această fobie tind să amâne momentul căsătoriei, găsind numeroase motive pentru care să nu o facă, din cauza anxietății pe care o resimt.
În 1833, Gogol a început să scrie Căsătoria (titlul original era Mirii). Printr-o serie de revizuiri intermediare, abia în 1841 ajunge la versiunea finală a comediei, care a fost publicată în 1842. Pe atunci nu erau la modă nici teoria atașamentului, nici studiul fobiilor sociale, nici antidepresivele. Numai ipocrizia, fățărnicia, arivismul, prejudecățile, meschinăria se lăfăiau și atunci, ca și acum în societăți la fel de tributare dogmelor, fie ele religioase, politice sau sociale.
Regizorii Andreea și Andrei Grosu decantează conținutul piesei, reduce numărul personajelor, apelează la un excelent traducător, om de teatru și foarte bun cunoscător al spațiului rusesc în persoana lui Bogdan Budeș și păstrează filonul de forță al scrierii, acela de a arăta relația strânsă dintre viața personală și viața socială, relația de cauzalitate între factorul politic-social și caracterul moral al oamenilor. Peste această pânză de realism se așază în straturi analiza de caractere, sublinierea căderii lumii spirituale a oamenilor, paradoxul că, deși totul se învârte în jurul căsătoriei, nimeni nu iubește, nimeni nu este îndrăgostit. Căsătoria este o cârjă, o întreprindere, o afacere, o investiție, un bagaj, niciodată o aripă.
La intrarea în sala de teatru, pe scenă, în mijloc, te întâmpină un bărbat ros de gânduri, cu o fizionomie chinuită, aducând a personaj de film mut. Neliniștit, nevrotic în gesturi și atitudine, incomodat de haine, de pantofi, dar mai ales de propriul sine, Ivan Kuzmici Podkolesin (excelent rol de compoziție pentru Tudor Chirilă!) pare a fi amfitrion, musafir nepoftit, raisonneur sau doar o conștiință peticită, agățată într-un univers fără direcție. "Stai așa și te gândești și... începi să vorbești singur. Și te gândești așa, ba la una, ba la alta, și-ți dai seama că tot trebuie să te-nsori... Adică, trăiești-trăiești, dar la un moment dat ți se acrește. Vine Postul... eu sunt singur, trece Postul, iar sunt singur, vine Postul, singur, trece Postul, vine Postul... singur... singur... singur... singur..."
De ce, singur? te întrebi. În spatele lui Podkolesin sunt oameni, încremeniți, ce-i drept, îmbrăcați în haine cu iz de second-hand, prevestind destine și vieți de mâna a doua. Maestru al scenografiilor minimaliste atât în spații de dimensiune reduse (unteatru, Teatrelli), cât și pe mari scene (TNB, Regele moare), Vladimir Turturică elimină orice ar dăuna senzației acute de singurătate, reușește a "micșora" o scenă destul de generoasă în dimensiuni prin construirea unui interior fără uși, fără ferestre, totul în tonuri gri care îngăduie doar câteva scaune simple pe care stau permanent în scenă toate personajele. Totul la vedere, nimic intim, nimic doar "al tău", nicio șansă să te ascunzi, să te protejezi, să îți oblojești în tihnă rănile. De aici inevitabile disimulări, fanfaronade, minciuni, exagerări, tăceri, compromisuri.
Pentru a da Cezarului ce-i al Cezarului, montarea nu face economie de gaguri inspirate (lupta personajelor pe scaune, încercarea de ascunde ruptura unei haine, râsul cu multiple fațete), de replici savuroase, de întorsături de frază, de jocuri de cuvinte pline de amuzament, de elemente de pantomimă. Nimic nu dă pe afară, nimic nu te agasează verbal, auditiv sau vizual. Comedia devine sinonim al bunului-gust, nu al îngroșării isterice. Niciun personaj nu se dă cu fundul de pământ, nu zbiară, nu cerșește atenție. Textul nu îți scoate râsul cu forcepsul, îți lasă timp de răgaz și de reflecție.
Cu siguranță critica de specialitate va remarca și va analiza pertinent galeria interpretărilor. Spectatorului subiectiv îi rămân bucuria reîntâlnirii cu parte din echipa Teatrului de Comedie după o pauză prea lungă (mea culpa) și datoria de a menționa fiecare actor în cuvinte, cu siguranță mult prea sărace, față de reușita rolurilor.
Tudor Chirilă, pentru mine, de departe cel mai bun rol de până acum! A trecut timpul popularității, al revoltelor, al mișcărilor cool. A început să curgă timpul Teatrului cu tot ce aduce el: concentrare, rafinament, profunzime. "Ce eram eu? Ce făceam eu? Trăiam! Trăiam. Mă duceam la serviciu, munceam, mâncam, dormeam, eram cel mai gol și mai obișnuit om de pe lume... Acuma îmi dau seama cât de proști sunt ăștia care nu se-nsoară!". Cascada de monologuri, postura studiată și în toate ipostazele în care personajul său pare a fi un element viu al decorului, livrarea unor trăiri autentice cât să simți urmările fiziologice ale unui atac de panică în fața ta, relația pe care o stabilește cu celelalte personaje toate sunt fragmente dintr-un întreg construit și jucat cu o rigoare incredibilă.
Liviu Pintileasa (Ilia Fomici Kocikariov) are forță scenică, joacă tot cu o imensă poftă, se aruncă în poveste cu o energie teribilă. Adună în el naturalețea bufonilor și entuziasmul nebunilor din operele lui Shakespeare. Are potență oratorică și zâmbet machiavelic, are șarm, are carismă. Smaranda Caragea, o actriță care merită mult, mult mai mult, transformă un personaj secundar, Arina Panteleimonova, într-o prezență constantă și foarte vizibilă. Mihaela Teleoacă (Fiokla Ivanovna) este inventivă, ba pusă pe șotii, ba gravă și nițel obosită de ițele amoroase și pecuniare pe care personajul său ba le încurcă, ba le descurcă.
Excelente alegerile regizorale pentru rolurile masculine secundare, un grup de oameni cu frică de viață ce speră să-și găsească partenerii într-o manieră comică, aproape suprarealistă! Mâna regizorală desenează caractere cu grijă la detalii din lucruri aparent banale, cum ar fi hainele personajelor, dar și poziția corporală a acestora. Stau pe aceleași scaune, fac mișcări similare uneori, dar întotdeauna posturile lor sînt diferite, pentru că și ei sunt diferiți.
Impecabil Dan Rădulescu în Baltazar Baltazarovici Jevakin! Personajul său își ascunde peticele și rupturile unei existențe mărunte inventând povești lansate cu o logoree cuceritoare, sperând fără reală speranță, așteptând fără să știe ce se află la capătul așteptărilor. Discursul său ne convinge cât de ridicolă și sublimă poate fi viața mai ales când ne aruncă în întâmplări tragicomice. Dan Rădulescu rămâne în rol într-o expresivitate desăvârșită care construiește și atunci când replicile revin altor personaje și trece de la viziunea caricaturală a personajului, la umanizarea sa din final.
Fragil, fanfaron, cu aere de mimoză crescută la pension, Nicanor Ivanovici Anucikin, interpretat de Bogdan Cotleț devine un pol al râsului. Alin Florea (Ivan Pavlovici Omletă) are un joc foarte cumpătat, frazează cu tâlc, de parcă ar vrea să prelungească ritmul poveștii, temperează scene alerte și însuflețește cu un umor mucalit acțiunea. Cu un chip împietrit care stârnește râsul instantaneu, contorsionat, cu cea mai mare economie de cuvinte, dar cu o expresivitate cuceritoare, Silviu Debu este Akim Stepanovici Panteleiev, grobianul căruia îi fug cuvintele amețite de aburii alcoolului.
În celebrul monolog în care Agafia încearcă să facă din toți un om perfect - buzele lui Nikanor Ivanovici să-le pună la nasul lui Ivan Kuzmich și să ia ceva familiarizat, ce are Balthazar Baltazarovici, și poate să adauge corpolența lui Ivan Pavlovici - la asta aș spune imediat "da" -, Mirela Zeța pune la bătaie o gamă amuzantă și inteligentă de alinturi, mici răutăți și interese. Superbă scena dialogului între potențialii miri, dialog deschis absurdului, abordat în manieră burlescă, o suspendare în aer a profunzimii cuvântului. Mirelei Zeța îi revine sarcina dificilă a finalului în care personajul simțind că se îneacă, văzând cu groază în ochi deja "splendida catastrofă" a singurătății, strigă după ajutor pentru ea, pentru cei de pe scenă, pentru noi toți.
Spre final, comedia se eliberează de tot de vodevil și bulevardier, râsul devine grimasă, zâmbetul precede lacrima. Frica de abandon rămâne cea mai intensă și acaparatoare emoție! Ne îngheață și ne îndepărtează de ceilalți, de lume, de noi. Rana sângerândă de a fi de unul singur deși stai lângă Celălalt și rana supurândă de a nu mai putea fi doar unul singur pentru că ți se pare că există Celălalt nu au leac. În orice ipostază, eroii Căsătoriei nu caută să treacă dincolo de linia solară, pentru că nici nu știu că ea există. Noi căutăm? Noi încercăm? Noi știm?
Teatrul de Comedie
Căsătoria de N.V. Gogol
traducerea Bogdan Budeș
Regia: Andrei și Andreea Grosu
Scenografia: Vladimir Turturică
Muzica originală: Mihai Dobre
Distribuție: Tudor Chirilă (Ivan Kuzmici Podkolesin), Mirela Zeța (Agafia Tihonovna), Liviu Pintileasa (Ilia Fomici Kocikariov), Mihaela Teleoacă (Fiokla Ivanovna), Alin Florea (Ivan Pavlovici Omletă), Dan Rădulescu (Baltazar Baltazarovici Jevakin), Bogdan Cotleț (Nicanor Ivanovici Anucikin), Smaranda Caragea (Arina Panteleimonova), Silviu Debu (Akim Stepanovici Panteleiev).