Explorând mentalitățile și motivele alternative care atribuie mariajului această formă supremă a unei conexiuni intime, textul lui Gogol oferă suficient spațiu de discuție asupra factorilor care pot să constrângă și să conducă la o astfel de realitate care își pierde cu adevărat esența, care pare forțată și grăbită, cauzată mai degrabă de sentimente negative precum frica, disperarea sau neputința, ori chiar de interese mult mai lumești și meschine. Toate acestea în detrimentul unei evoluții emoționale firească și coerentă. Recuperând aceste idei, Andrei și Andreea Grosu aleg să contureze o dimensiune atemporală, prin care să evidențieze actualitatea perpetuă a subiectului, indiferent dacă vorbim despre vremurile noastre sau cele din prima jumătate a secolului XIX, în care a fost scris textul. Tocmai din acest motiv, spațiul devine unul neutru, lipsit de elemente care să îl încadreze și să-l limiteze, facilitând o perspectivă universalistă asupra viziunii regizorale pe care cei doi o impun spectacolului.
Scenografia minimalistă semnată de Vladimir Turturica reliefează și accentuează griul lumii în care personajele se situează. Începtul este marcat de o așezare în semicerc a scaunelor pe care le ocupă fiecare dintre ei, în mijlocul lor aflându-se protagonistul Ivan Kuzmici, consumat de gândurile care nu îi dau pace. De altfel, plasarea acestora în acest fel indică statutul neglijabil pe care îl au și pe care, oricât ar încerca să-l depășească, nu reușesc. Exact ca în procesul de pețire al Agafiei Tihonova, ei sunt doar niște simpli actanți, supuși unei voințe care este cu un pas înaintea lor. În plus de aceasta, scaunele reprezintă la nivel ideatic și efortul pe care personajele îl depun pentru a progresa în inițiativa lor de-a se căsători și, după cum se arată, de-a avea parte de anumite beneficii, diferite pentru fiecare, pe care această legătură le-ar putea aduce.
Unul dintre punctele forte ale acestui spectacol este compatibilitatea scenică pe care o au Tudor Chirilă, în rolul lui Ivan Kuzmici, și Mirela Zeța, în rolul Agafiei Tihonova, care dincolo de anvergura comedică satirizantă, pe alocuri chiar absurdă, reușesc să scoată la suprafață esența aspră și apăsătoare a nevoii viscerale și, într-o bună măsură, dictate ca personajele lor să se arunce nechibzuit într-un angajemt atât de serios. O mișcare care ulterior se dovedește devastatoare pentru ambii, în care Ivan Kuzmici trece printr-o transmutație pe cât de bruscă, pe atât de dăunătoare, lăsând în urma sa o carcasă goală, un hău în care frica și disperarea au luat cu asalt și au înghițit de-a dreptul fericirea aproape patologică și care pleda ca fiecare bărbat să fie căsătorit. O schimbare observată repede și consecvent de Agafia Tihonova, cuprinsă la rândul ei de cleștii pătrunzători ai deznădejdii. Acest sentiment complicat este evidențiat și în momentul în care fiecare începe să-l caute în mod furibund pe cel care i se promisese să se căsătorească, dar din care a mai rămas doar un spectru gol și lipsit de orice vlagă. Individual luați, Tudor Chirilă reușește o prestație foarte bună și convingătoare, dozându-și energia și entuziasmul pe toată durate spectacolului, ceea ce oferă constanță și substanță personajului. Mirela Zeța are o prezență scenică puternică, prin care alternează cu grație între momentele comice și cele care au o notă mai sobră, ceea ce conferă consistență personajului pe care îl interpretează.
De remarcat sunt și ceilalți actori din distribuție: Liviu Pintileasa în rolul machiavelicului Illia Fomici Kocikariov, cel care în fapt dă ritmul și menține echilibrul spectacolului; restul grupului de pețitor formați din Ivan Pavlovici Omletă (în interpretarea lui Alin Florea), al cărui interes pentru beneficiile materiale par să surclaseze orice tip sentiment veritabil, Nicanor Ivanovici Anucikin (interpretat de Bogdan Cotleț), tipul parvenitului social, care postează pretenții mult mai mari decât ceea ce poate oferi la schimb, Baltazar Baltazarovici Jevakin (o altă interpretare foarte bună, a lui Dan Rădulescu), a cărui nevoie de a-și reafirma statutul pierdut, dar și naivitatea îi aduc doar dezamăgiri, respectiv Akim Stepanovici Panteleiev (interpretat de Silviu Debu), care chiar dacă are un număr limitat de replici, își face simțită prezența pe scenă prin momentele sale. Nu în ultimul rând, Mihaela Teleoacă în rolul Fioklei Ivanovna și Smaranda Caragea în rolul Arinei Panteleimonova - care în anumite momente pare să fie singura voce a rațiunii.
Căsătoria este astfel o revizitare inspirată a textului gogolian, care se folosește de umor și de ironie pentru a ilustra subterfugiile și interesele care se ascund în spatele unei intenții care, la o primă vedere, poate să pară reală și justă. În plus, spectacolul tratează și modul în care se manifestă presiunile societale, respectiv interiorizarea lor până în punctul în care acestea se transformă într-o iluzie a unei realități personale, iar care odată activată se consumă intempestiv și cu mare intensitate, căscând ulterior o prăpastie imposibil de trecut.