Cu o scenografie minimalistă semnată de Vlad Turturica, ce păstrează convenția cronotopului, amintind prin estetică de Rusia anilor în care a fost scrisă piesa și constând în câteva scaune și un perete semicircular care le înconjoară, spectacolul lasă spațiu de desfășurare întregii distribuții. Actorii excelează în a umple gradual scena prin gesturi emfatice, situate în parametrii grotescului, dar în același timp și prin emoția exprimată de fiecare centimetru al corpului lor. Reprezentația devine un tur de forță pentru ei, aflați permanent, pentru mai mult de două ore pe scenă, încă dinaintea intrării spectatorilor în sală. Chiar când nu fac parte din scena jucată, personajele nu ies în culise, ci "paralizează" pe unul din scaunele din fundal.
Căsătoria debutează static - devenind tot mai dinamică pe parcurs - cu monologul protagonistului Ivan Kuzmici Podkolesin, a cărui nehotărâre de a se însura este redată carismatic de Tudor Chirilă. Pețitoarea Fiokla Ivanovna, interpretată cu un patos reflectat în ochii scânteietori ai Mihaelei Teleoacă, îi dă târcoale funcționarului în încercarea disperată de a-i găsi o pereche. Liviu Pintileasa joacă cuprins de vădită dedicare rolul lui Ilia Fomici Kocikariov, prietenul cel mai bun al lui Podkolesin, ce îl încurajează să se căsătorească. În rolul inocentei Agafia Tihonovna, viitoarea mireasă, se află Mirela Zeța, plină de vervă, iar grijulia ei mamă, Arina Panteleimonova, este portretizată înflăcărat de Smaranda Caragea. Lor li se adaugă ceilalți patru pretendenți ai Agafiei: oportunistul Ivan Pavlovici Omletă - nume ce potențează comicul onomastic - (Alin Florea), antipaticul Akim Stepanovici Panteleiev (Silviu Debu), timidul Nicanor Ivanovici Anucikin (Bogdan Cotleț) și exuberantul Baltazar Baltazarovici Jevakin (într-o interpretare captivantă livrată de Dan Rădulescu).
Cromatica preponderent gri a spectacolului oglindește indecizia personajului principal și starea sa de neutralitate cu privire la problema cu care se confruntă. Pe de-o parte este însuflețit de sărutul Agafiei, recunoscând că nu a trăit cu adevărat până în acel moment, pe de altă parte este incapabil să își asume o alegere ce îi va schimba întregul curs al vieții. Alte culori apărute în cantități infime sunt verdele de pe rochia mamei, posibil simbol al speranței ei de a-și vedea fiica măritată cu un partener decent, roșul pasional al cadourilor oferite de unii dintre bărbați și maroul costumului purtat de Omletă ce ar putea sugera seriozitatea acestuia. Albastrul fluierului în care Agafia suflă - o scenă de un comic aparte fiindcă amintește de Rose din Titanic - poate reflecta misterul dispariției lui Podkolesin.
În ciuda faptului că este considerată una dintre cele mai spumoase comedii clasice, Căsătoria lui Gogol rămâne de actualitate în principal prin substraturile sale aproape tragice. Conturând un personaj cu frici și dileme universal valabile, piesa renumitului scriitor rus vorbește despre incapacitatea individului de a-și depăși condiția și despre singurătatea acerbă ce poate fi resimțită de fiecare dintre noi. Cei doi regizori rezumă acest aspect cu măiestrie: "Nu e o poveste despre ceremonia nunții sau despre celebrarea fericirii, e doar o poveste despre oameni care caută oameni. Neîncetat."