Cabaretul L'Escale, pe care doar îl visam citindu-l pe Vargas Llosa, a fost adus la FFIR 2023 în competiția de documentare prin filmul omonim al lui Antoine Sextier. Regizorul, acest aficionado al muzicii latino-americane, reușește prin filmul său de nici măcar o oră, să contureze un veritabil portret al unui loc ce pare îmbibat de realism magic, un loc al tuturor posibilităților, cu oameni dintre cei mai diverși și cu vise dintre cele mai diverse, unul dintre puținele locuri care au reușit să împlinească vechiul vis al lui Simón Bolívar- acela de a uni culturi prin muzică. Și, din păcate, doar câteva discuri cu muzică înregistrată și acest documentar ne-au mai rămas azi din tot acel miracol care a fost. Locul n-a reușit să îmbătrânească alături de oamenii săi.
Cum reușește regizorul să spună povestea acestui locul boem, a cărui scenă a cunoscut unii dintre cei mai renumiți folcloriști latino-americani, care în acei ani nu erau altceva decât migranți care doreau să răspândească un stil muzical până atunci practic necunoscut în Europa? Simplu de spus, cumplit de greu de făcut, de fapt. Căutând să găsească răspunsuri chiar de la cei în cauză (și încă rămași în viață) - César Andrade, Raúl Maldonado, Patricio Castillo, François Perrin, Sergio Arriagada, Cristóbal Soto, Jorge Aravena, Ángel Parra - împletind apoi mărturiile acestora cu animații și fragmente din cântecele care cândva erau mărci specifice ale locului. Într-o oarecare măsură, pare că acesta încearcă să creioneze o dihotomie între real și artificial. Pe de-o parte, nu vrea să uităm că privim o poveste adevărată, interviurile, muzica și pozele fiind relevante în acest sens, iar pe de altă parte vrea să sublinieze condiția artificială a animației, sugerându-ne subtil că adevăratele manifestări artistice s-au petrecut, de fapt, în locul cu pricina. Putem interpreta acest film, așadar, atât ca o evocare a faptelor istorice, cât și ca un omagiu adus artiștilor care au (re)descoperit și (re)unificat cultura unui continent încă nedescoperit întru totul din punct de vedere spiritual, inaccesibil europenilor "profani", după cum spunea Alejo Carpentier.
Deși ferit de ochii lumii și acum aruncat în coșul de gunoi al memoriei colective, acel loc a fost cândva locul în care nume sonore și-au regăsit rădăcinile. De pildă, García Márquez a cântat acolo cu ale sale maracas pentru a-și putea câștiga banii necesari publicării romanului său, Cien años de soledad. Chiar și pe Violeta Parra, Atahualpa Yupanqui, Mercedes Sosa sau Brigitte Bardot i-am fi putut regăsi acolo, dacă am fi reușit să le deslușim chipurile prin fumul țigărilor.
Cu alte cuvinte, epicentrul muzicii latino-americane a fost un mic cabaret din Paris. Asemenea unei sere în care se pot crește flori, ierburi, plante sau legume, L'Escale a fost pământ roditor pentru chilieni, argentinieni, peruani și nu numai. François Perrin, unul dintre norocoșii care au avut șansa să cânte pe scena L'Escale spune în final într-o simplă frază cât de ușor a pierit acel loc. Fraza sună cam așa: Francezii pot iubi oameni, dar după o săptămână îi uită. Te iubesc o săptămână, iar următoarea săptămână uită de ce te-au iubit. Așa s-a sfârșit și toată această poveste magică a muzicii din America Latină - încet, dar sigur.
Cu toate acestea, cred că acestui film i-a scăpat un mic detaliu, insignifiant la o primă vedere, dar destul de important pentru imaginea de ansamblu. Detaliul la care mă refer este acela că acest loc n-a dat lumii doar muzică, ci și unele dintre cele mai frumoase și complexe opere literare. Mă refer la cele scrise de romancierii realismului magic, de la Gabriel García Márquez, Mario Vargas Llosa, Alejo Carpentier, Carlos Fuentes sau Miguel Ángel Asturias. Și încă un mic amendament pe care l-aș adăuga la lucrurile care ar fi putut fi îmbunătățite: uneori, din cauza amalgamului de metode folosite (animații, filmulețe cu discurile păstrate din acea epocă, etc) se insinuează un soi de repetiție care poate deveni puțin deranjantă de la un punct încolo.
În fine, cred că L'Escale merită văzut, nu doar pentru că spune istoria unui creuzet în care se contopesc credințe, obiceiuri, realități ce încă n-au fost încă adecvat definite și care constituie, de fapt, realitatea de zi cu zi din această parte de lume, ci și pentru că este încercarea unui francez, deci a unui "profan", de a deschide o ușă către această lume printr-o arheologie muzicală de-a dreptul sublimă.
Și, poate cel mai important, e un film care ne arată că magia există și poate lua naștere pe o scenă mică, în lumina săracă a câtorva reflectoare, precum și faptul că deși moda e în continuă schimbare, genialitatea nu va fi condamnată la uitare.