It is you, my love, you who are the stranger - Stranger in Paradise la FFIR, 2023

"Filmul tău mi-a frânt inima. Nu, nu, nu filmul, ci felul în care ai ales să spui povestea", îi spun regizorului Guido Hendrikx după vreo 20 de minute de tăcere și-l iau în brațe în fața cinema-ului Amza Pellea din Râșnov. "Stăteam unul lângă celălalt, Pocahontas, te-am și văzut când ai început să plângi, dar, sincer, nu mă așteptam să fii așa sensibilă", îmi răspunde el.

Nici eu nu mă așteptam ca filmul său, Stranger in Paradise să fie într-atât de bun, încât să nu poată fi clasificat într-o categorie strictă (documentar/ficțiune / docuficțiune) și nici să fie povestit astfel încât să surprindă întru totul dualismul paradoxal al abordării temei - duo-ul aproape dihotomic cinism / tandrețe.


Documentarele, în genere, au un scop moral - acela de a-i învăța ceva pe cei care le privesc. În cazul de față, pare că Hendrikx își enunță teza filmului încă din prolog, elocvent pentru cele trei acte care vor urma. Dar s-o luăm pe rând.

Începutul filmului este, după cum spuneam mai sus, un prolog care se compune dintr-un montaj de materiale de arhivă, animații, precum și din paralelisme ingenioase. De pildă, o secvență din filmul L'arrivée d'un train en gare de La Ciotat al fraților Lumière este pusă în oglindă cu filmări recente în care apar trenuri supraîncărcate cu refugiați, care caută să evadeze din țările care se confruntă cu diverse crize. Prologul e, deci un soi de teză-montaj-artistic-cu-voice-over despre Europa, Africa și refugiați, precum și conflictul dintre hegemon și sclav.

Premisa filmului e interesantă - există un profesor și niște elevi într-o sală de clasă, undeva în Lampedusa, Sicilia. Profesorul este alb, elevii sunt de culoare. Profesorul este un actor, elevii sunt migranți. După spusele profesorului, el e dintre nordici, iar elevii săi sunt dintre sudici. În toate cele trei acte ce urmează prologului, Guido Hendrikx decide să folosească același spațiu, parcă într-o superbă ilustrare a expresiei omul sfințește locul sau, dimpotrivă, neomul desacralizează locul sfânt. În treacăt fie spus, prin "loc sfânt" n-aș vrea să se înțeleagă neapărat un loc de cult, ci un loc (profan) pe care omul îl sacralizează propriile-i idealuri și vise, dorințe și percepții. Cum e, în cazul nostru, o țară - Olanda - care primește semnificații diverse prin prisma gândurilor fiecărui refugiat din acea clasă despre ea, fie că e un loc al salvării din ghearele războiului, un loc al salvării economice, un loc al salvării unui parcurs educațional etc.

Primul act îl înfățișază pe profesorul nostru (Valentijn Dhaenens, un actor cu extraordinare capacități și feluri de exprimare artistică) ca pe un adevărat susținător al dreptei, un avocat al diavolului care îi descurajează vehement pe refugiați, inducându-le ideea că nu e destul loc și pentru ei. Cu toate că engleza migranților e mai mult una aproximativă, mesajul său se face înțeles. Nu sunteți bineveniți și nici nu veți fi prea curând. Cum reușește asta? Prin numere. Un migrant costă statul olandez aproximatuv 26.000 de euro pe an. Undeva în jur de 1,3 milioane de migranți vin anual în Europa, dintre care doar 45% reușesc să-și găsească un loc de muncă. "De ce nu ar trebui să rămâneți în țările voastre și să construiți un viitor mai bun pentru ele, în loc să ne veniți nouă pe cap?" se și îi întreabă profesorul pe elevii săi la finalul primului act. E de-a dreptul sfâșietor să auzi migranții promițând că vor lucra și nu vor fi poveri pentru stat, că vor deveni valoroși, în timp ce nemiloasele statistici rămân aceleași.

În cel de-al doilea act, aproape totul se schimbă, singurele constante rămânând statisticile. Acum, profesorul pare mai degrabă un idealist de stânga, care crede că migranții au motive să vină pe bătrânul continent, că visele lor trebuie susținute de o Europă ceva mai îndrăzneață. După primul act, cel de-al doilea vine ca o gură de aer proaspăt, mai cu seamă că atunci îți dai seama că, de fapt, profesorul e actor. Cu toate acestea, parcă-ți vine să te întrebi dacă nu cumva și abordarea aceasta e și ea condamnabilă, căci imprudența poate duce la cele mai mari nenorociri. Și, în esență, numerele nu mint și, din păcate, par că nu se schimbă.

În cel de-al treilea act, poate cel mai important din toate punctele de vedere, sunt prezentate interviurile. Hendrikx alege să le filmeze în cadru static, personajele fiind prezentate din profil. În cazul acesta, profesorul aplică legea, alegându-i pe cei care sunt eligibili pentru un permis de ședere fără simpatii / antipatii, explicând în termeni simpli motivele pentru care au fost acceptați / refuzați. Pe de altă parte, un mesaj subliminal pe care am putea să-l desprindem la o privire mai atentă din acest act ar fi faptul că, în esență, acești oameni nu sunt altceva decât numere pentru administrația europeană.

Spuneam ceva mai sus despre Valentijn Dhaenens și despre capacitățile sale actoricești remarcabile, iar acum simt nevoia să dezvolt puțin. Exponent al unei Europe divizate (sau cel puțin așa l-am perceput eu și, probabil, a fost gândit de Hendrikx), toate felurile de a fi ale profesorului față de migranți, de la cinism, idealism sau indiferență, coexistă într-o interpretare plină de nuanțe, de indicii, căreia i se adaugă un ton just, potrivit fiecărui personaj cu care intră în dialog. Este însă de menționat că Valentijn Dhaenens nu trebuie lăudat doar pentru interpretarea sa, ci și pentru alte abilități sale, fiind co-scenarist alături de Guido Hendrikx.

O singură critică i-aș aduce filmului, anume aceea că, dacă tot suntem pionieri în a pune bazele unei societăți tolerante cu migranții (ce amuzant sună!), să fim pionieri până la capăt, să acordăm mai multă atenție felului în care se dezvoltă relațiile între personaje, nu neapărat felului în care ele sunt by default, iar la genericul final să le dăm numele complete celor care au participat la facerea filmului, nu doar numele mic.

Epilogul îl înfățișează pe Valentijn Dhaenens, de data asta fiind el însuși, nu profesorul, abordat random pe stradă pentru o țigară de un om de culoare, mai apoi venind încă unul și încă unul și tot așa, pentru ca în final aceștia să-i roage să-i ia și pe ei în țara sa de origine, Olanda.

Poate că, de fapt, pe mine m-a durut filmul pentru că m-am și ne-am văzut în el. Deși e o comparație puțin forțată, m-aș încumeta să spun că, probabil, atitudinea profesorilor din actul I e similară atitudinii părinților și bunicilor mei față de subiectul migranților, atitudinea din actul al II-lea e similară cu a mea, în timp ce atitudinea din actul al III-lea (și cea mai corectă, în opinia mea) probabil va fi cea adoptată (sper) de generațiile care vin după a mea. Pentru că nici eu, nici ai mei nu am știut să fim gazde bune pentru oaspeții nepoftiți - ei prea puțin empatici, eu prea naivă. Ca întotdeauna, soluția e calea de mijloc.

Probabil că Hendrikx exact asta și-a propus să facă prin crearea unei antiteze atât de pregnantă între cele trei părți ale filmului său - incompatibilitatea acestor perspective asupra lumii par a pleda pentru soluția-clișeu (dar atât de greu de pus în practică!) a compromisului.

N-am să uit să spun câteva cuvinte și despre coloana sonoră a filmului, cântecele fiind cele care realizau tranziția între cele trei părți (+prolog & epilog). Alegerea cântecelor a fost, după umila mea părere, una extrem de sensibilă, riscantă și inteligentă în același timp - Expecting to Fly de Buffalo Springfield, Fell in love with an Alien de The Kelly Family și The Stranger Song de Leonard Cohen. Sigur, poate că e vorba de ceva strict subiectiv, dar asocierea dintre filmului lui Hendrikx și cântecul The Stranger Song al lui Leonard Cohen mi s-a părut pur și simplu ingenioasă. (De aceea am preluat pentru titlul articolului un fragment din refrenul acestui cântec.)

În final aș mai adăuga că filmul lui Hendrikx e de văzut pentru că, pe lângă a fi un îndemn la empatie, îți arată cât de barbar poți fi tu, "civilizatul" european care ai primit un bilet câștigător la loteria vieții atunci când te-ai născut pe bătrânul continent. Mai mult, e și o poveste despre speranțele uneori deșarte, despre schimbările potențiale care însă se întâmplă prea rar, despre încrederea care se pierde, despre inimi și destine frânte. Exact ca melodia lui Cohen, The Stranger Song.

Mulțumesc, Guido, pentru acest film minunat!