Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Inside Man

Un thriller zeiss, semnat de Spike Lee - Inside Man


România Liberă, aprilie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cel mai recent film al lui Spike Lee pare pe o bună bucată mai apropiat de Ocean's Eleven al lui Steven Soderbergh decît de filmele asumate ale lui Lee. Mai puţină politică sau chiar deloc şi mai mult spectacol autoreferenţial, interogare asupra posibilităţilor cinematografului de gen de a se privi în oglindă. Filmul trimite însă pregnant şi la Dog Day Afternoon, al lui Sidney Lumet, film pe care îl citează pentru a întoarce apoi ghilimelele pe dos.

Să mă explic: în filmul lui, Soderbegh făcea din povestea unui jaf din Las Vegas o reconstituire contracronometru, unde planul hoţilor era urmărit la respiraţie, ca o umbră de "planul" regizorului. Acesta devenea şi el un fel de hoţ, un strateg genial. Multă lume a tratat Ocean's Eleven drept un film lejer, un divertisment de weekend, pretinzînd că un film de calitate necesită teme grave şi că talentul unui regizor nu e relevant dacă se manifestă în registrul aşa-zis minor.

Spike Lee nu pare nici el să se îngrijoreze de comentariile ulterioare. Numai că la el miza se îngroaşă pe parcurs pentru a ajunge la un miez, miezul jafului, care e din păcate o problemă de conştiinţă legată de Holocaust (de care e vinovat scenaristul filmului, Russell Gewirtz) şi care, paradoxal, dă filmului o notă de derizoriu. Filmul are totuşi trei sferturi fantastice, în care Spike Lee ţine strîns hăţurile, complicînd tot mai mult ceea ce părea filmul profesionist al unui simplu jaf. Nu ne puteam aştepta de fapt de la Lee nici la un thriller simplu, nici la unul autoreferenţial, şi nici nu primim aşa ceva, ci un film care, dincolo de mecanismul acţiunii, pune în discuţie prezumţia de vinovăţie a fiecărei persoane şi mecanismele societăţii moderne care, mai ales după 11 Septembrie 2001, şi-a instalat nişte filtre de susceptibilitate care dau hrană paranoiei, nesiguranţei şi intoleranţei, făcînd convieţuirea tot mai dificilă. Spike Lee nu e regizorul care să stea cu mîinile în buzunare, iar atitudinea sa angajată care pînă în 2001 a fost pusă în slujba cauzei afro-americanilor, a căpătat noi proporţii după atacurile de la 11 Septembrie. 25th Hour era primul film al lui Spike Lee din noua eră, iar la conferinţa de presă de la Berlin, de după proiecţia filmului, regizorul era destul de opărit şi de dificil vizavi de felul în care străinii se referă şi pretind să înţeleagă America.

Inside Man narează jaful pe care patru persoane îl dau unei bănci din New York. Sunt luaţi şi ostatici care sunt îmbrăcaţi în uniforme la fel, li se dau şi măşti, astfel încît să poată fi luaţi drept jefuitori şi viceversa. Uniformizarea, omogenizarea sunt nu numai efectele societăţii de consum, ci şi efectele păcatului originar, poate, care face ca în condiţiile de azi, oricine să fie un posibil vinovat, oricine să fie capabil de greşeală. Mai ales imigranţii de la New York, oraş de altfel construit de imigranţi. Scenariul extrem de bine scris, cu replici excelente, adevărate, cu tăieturi şi muchii, găseşte în Spike Lee omul care ştie să-i păstreze prospeţimea. Totul se desfăşoară la secundă, regizorul e un milimetru în urma jefuitorilor concentraţi, meticuloşi, cu un milimetru în urma poliţiştilor care bifează profesionist toate etapele - izolează zona cu benzi galbene, cheamă salvarea, pompierii, apar şi reporterii, şi negociatorii. Filmul are încă de la început o precizie de ceasornic şi un ritm perfect, provocînd reale delicii spectatorului care, prin intermediul filmării cu două camere, a filmării din mînă, a montajului alert, are senzaţia că e şi el acolo, în picioarele echipei.

Admirator declarat al filmului lui Sidney Lumet, Dog Day Afternoon, Spike Lee nu ezită să-l citeze chiar şi prin gura unui personaj, dar se detaşează de el atunci cînd extinde miza interogîndu-se asupra lumii de azi. Inside Man e un fel de Turn Babel cu numeroşi americani de diverse etnii care cîntă un fel de odă a neînţelegerii. Pentru că adevăratul vinovat scapă cu faţa curată în vreme ce ostatecii şi complicii lui, mascaţi cu toţii, derutează eforturile poliţiştilor, vrea să spună, dincolo de tema jafului perfect, că în ramele istoriei de ieri sau de azi unele păcate se prescriu ori se disipează în rîndul comunităţii. Faptul că scenaristul a dorit ca în mijlocul filmului să se afle o gaură de vierme care să ducă direct la Holocaust mi s-a părut neinspirat, pentru că pare să dea seamă de nevoia expresă de a lega thrillerul de o ancoră gravă, în condiţiile în care ea a fost uzată în atîtea filme. Era prea bun filmul pentru a fi introdusă mirodenia moralizatoare. Un alt punct slab e finalul în sertăraşe, ca şi cum realizatorii nu ar fi convenit asupra unui singur sfîrşit. În rest, actori bine aleşi, feţe interesante, cu o menţiune specială pentru Clive Owen care e vizibil trei sferturi din rol numai prin posturi, ascuns în spatele măştii şi ochelarilor de soare.

Nu ştiu de ce, dar am impresia că Inside Man i-a plăcut lui Sidney Lumet.





Inside Man
regia: Spike Lee,
imaginea: Matthew Libatique,
muzica: Terrence Blanchard,
cu: Denzel Washington, Clive Owen, Jodie Foster, Willem Dafoe, Chiwetel Ejiofor.



 Toate articolele despre Inside Man


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Iulia Blaga


Alte articole

 Energiile oraşului - Inside Man, Andrei Gorzo
 In Old New York - Inside Man, Andrei Creţulescu
 Inside Man - Din interiorul şepcii lui Spike Lee, Alin Ludu Dumbravă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer