Ciudată creatură acest Inside Man - e primul Spike Lee ancorat (aparent) într-un gen anume, numai că dacă-l judeci strict ca un "heist-movie" ai pierdut partida încă înainte de a începe. E drept că premisa te va induce în eroare cît ai zice hold-up (patru mascaţi, o bancă, un seif) iar convenienţele genului sînt respectate cu stricteţe (poliţişti, ostateci, negocieri), dar miza e în altă parte.
Nu-i prima oară că Spike Lee împachetează un film în altul - Do the Right Thing părea un film despre Brooklyn, dar era despre noi toţi, The 25th hourpărea povestea unui traficant de droguri, dar era de fapt portretul unui oraş în genunchi, în timp ce Summer of Sam, sub pretextul valului de crime semnate David Berkowitz, picta o frescă seventies a unui New York efervescent, la graniţa dintre tragedie şi absurd, într-unul din cele mai ambiţioase filme ale secolului trecut. Inside Man nu te va marca, nici pomeneală, precum sus-pomenitele; de data asta, un Spike Lee infinit mai puţin electrocutat politic, se amuză să re/de-construiască un gen extrem de fecund, pe banii unui studio (Universal) care se aştepta, probabil, la un popcorn (!?) incandescent - comentariul social face loc unei satire pertinente, iar suspansul se transformă gradat într-o zeflemea binevenită.
Rezultă practic un (anti)heist-movie, cam ce a încercat Soderbergh la Ocean's 12, dar nu i-a ieşit. Ceea ce te va enerva profund dacă ai luat în serios expunerea şi executarea jafului în sine, susţinut de partitura uber-amplă a lui Terrence Blanchard, dacă te-au frisonat flash-forward-urile anchetei şi dacă ai îngheţat cînd bandiţii au dezbrăcat prizonierii cu aplicaţie nazistă... şi te va entuziasma la culme dacă ai apreciat băşcălia poliţienească, poanta cu cocota albaneză (jucată de o româncă!) şi prezenţa lui Von Trapp pe post de bancher sau dacă ai gustat cum se cuvine ultimul (!) final, cel cu un pronunţat parfum de noir. Nu ştii încotro s-o apuci? Ciuleşte urechile la piesa "bollywood-ish" care deschide şi închide filmul şi... do the right thing.