EA aleargă. Spre trei joburi aleargă, în căutarea unui soț rezonabil, pentru liniștea unor părinți care au ingrediente clare pentru rețeta fericirii. Și EA aleargă. Aleargă depărtându-se de sine, răzbunându-se pe o iubire trădată și pierdută, aleargă simțind că ratarea îi suflă în ceafă.
EL, EA, EA! Sau ei, noi, voi, aceștia, ceilalți, toți. Toți alergăm, conectați de viață prin device-uri cu disperarea și speranța muribunzilor dependenți de aparate medicale.
EL, EA și EA se întâlnesc întâmplător într-un bar. Se văd, se simt, se adulmecă, se judecă, se analizează, se resping, se atrag. Sunt atât de goi înlăuntrul lor încât par imponderabili într-un univers agresiv și spoit în culorile stridente ale unei false bucurii de viață. Ceva se leagă între ei. Fata elegantă și inteligentă cu trei slujbe, dar fără un partener sexual, care, dorindu-și sau dorindu-se pentru ea "un job rezonabil, un bărbat rezonabil, un copil rezonabil, o casă rezonabilă" pare a fi interesată de cei doi "ratați" de lângă ea. Tânăra excentrică având o coafură infantilă și purtând haine cool din piele și lanțuri pare a fi dispusă la o aventură în trei, pentru a uita de iubita plecată în America, deși recunoaște că "nici unul dintre ei nu este genul meu". Tânărului care știe că nu va fi vreodată un DJ faimos îi surâde ideea unui trio amoros cu "două expirate" foarte diferite.
În mașina de serviciu a fetei cu trei joburi, într-o împletire de singurătăți, dureri, vinovății, curg umori, sudori, lacrimi, se contorsionează și se strivesc destine și speranțe. Accidentul inevitabil ca o smucitură a realității oprește alergarea. Într-o mașină imposibil de frânat, viața pune frână. Ritmul se oprește, acel ritm. Se sparg geamuri și oglinzi, rămân cioburi ascuțite și clare prin care încep să se vadă unul pe celălalt. Nu a fost o întâlnire banală. S-au găsit, nu mai sunt singuri. La naiba cu muzica de club, cu joburile, cu ratele, conveniențele, cu aparențele. Vor fi împreună. Vor opri alergarea din jur. Vor aprinde lumina, făcând întuneric.
Nu vreau să scriu mai mult despre piesa Gianinei Cărbunariu (de citit integral pe LiterNet aici), piesă ce se clasicizează cu trecerea timpului, prin montarea ei pe diverse scene europene și prin permanența și adâncirea mesajului său, nu unul anarhist, cum s-ar putea interpreta superficial, ci unul profund și dureros, un strigăt disperat în căutarea umanului pierdut, un semnal de alarmă față de pierderea firescului din noi.
Stop the Tempo! montat la Teatrul Dramaturgilor Români în regia Marei Oprea are nerv, viață, ritm. Este viu, crud, intruziv, dă cu tine de pământ, te ridică, te răsucește, îți aruncă cu apă rece pe față și te trezește din buimăceală și latență. Într-un decor SF (scenografia - Gabi Albu) compus din panouri semitransparente și traversate de lumini multicolore și fosforescente, cele trei personaje purtând haine adecvate stilului de viață (costume - Diana Nistor) intră și ies ca într-o arenă cu lei flămânzi și invizibili. Adrian Piciorea (muzică & sound design) transformă muzica într-un al patrulea personaj, unul colectiv, lumea, exteriorul. Sunetele îți sparg pieptul, te angoasează, par zgomotele unor inimi în plin atac de panică.
Excelent aleasă distribuția! Silvana Mihai, familiarizată cu roluri de adolescentă rebelă, adaugă unei superficialități aparente multă candoare. Se agață de limbajul agresiv ca de o poartă de care ceilalți nu au voie să treacă. Irită, enervează, înduioșează. Permanent în mișcare, cu privire hăituită, refulând în gesturi necontrolate, personajului său îi simți un interior sub presiune, clocotind de indignare și furie față de propriile limite.
Vlad Ionuț Popescu are ceva de erou antic sub un destin implacabil cu care nu este în stare să lupte. "Nu mai este nimic de care să mă bucur nici pe departe. Nu am făcut nimic când aveam douăzeci și trei de ani. Și nu fac nimic. Nu cred că voi face vreodată. Ceva de care îmi place." În prima parte a spectacolului e voit tern, apatic, privește în gol, mișcările dezorientate. Ca apoi să își recapete siguranța, de parcă vuietul lumii era factorul perturbator al vieții sale, iar liniștea totală catalizatorul pentru regăsirea poftei de viață. Intersectarea cu propria intimitate dezvăluie forțe latente. Tânărul nesigur și însingurat bea din cupa prieteniei și a încrederii devenind erou pentru o noapte și o eternitate.
Minunată Mihaela Velicu! Nicio ezitare, nicio scădere de ritm, precisă, controlând relația cu partenerii de scenă, priviri cât o mie de gânduri și de cuvinte. Vulnerabilitatea personajului stă ascunsă bine sub o doză bună de sarcasm. Combină inspirat duritatea femeii de succes cu vulnerabilitatea femeii singure. Se salvează prin umor. Știe să râdă fără zâmbet, să plângă fără lacrimi. E frumoasă. E autentică. E credibilă.
Am lăsat la final contribuția mișcării scenice realizate de Ștefan Lupu la reușita spectacolului, plasat la întretăierea teatrului cu performance-ul. Uneori ai impresia că în fața ta nu ai trei tineri actori, ci dansatori profesioniști. Sentimente dezlănțuite, afecte, răbufniri, frustrări, toate își găsesc un limbaj coregrafic care include sincronizare, agilitate, grație, senzualitate. Mare artă în realizarea coregrafică a scenelor erotice și în cea a accidentului. Tumbe, întinderi, răsuciri, ciocniri, atingeri, desprinderi, toate executate elegant, cu o precizie matematică. Efortul fizic susținut nu scade calitatea interpretării textului.
Finalul spectacolului ne unește în întuneric. Nesiguranța trage siguranța. Paradoxal, abia așa începem să ne vedem!
Stop the Tempo!
de Gianina Cărbunariu
Regie: Mara Oprea
Decor: Gabi Albu / Costume: Diana Nistor
Muzică & sound design: Adrian Piciorea / Mișcare scenică: Ștefan Lupu
Cu: Mihaela Velicu, Silvana Mihai, Vlad Ionuț Popescu
Foto din galeria foto de Dinu Lazăr de aici.