"Despre structura dramatică a celui mai bun text contemporan și autohton din România anului 2003 vor scrie, sper, copiii noștri. Pentru ei va fi doar o piesă de teatru, numai bună de analizat la cursurile masterale de tehnică dramatică, unde vor discuta despre prezența expoziției la început, cu rol de introducere și caracterizare primară a personajelor, funcția monologurilor și a inserțiilor poetice, bla, bla, bla...
În cel mai bun caz, copiii noștri se vor întreba ce era în neregulă cu acești părinți ai lor, acum cu ceva chelie sau cu părul vopsit în culorile neverosimile ale gamei Garnier Nutrisse, cu mașină, apartament confortabil și-un singur drum de-acasă la serviciu, dar din cînd în cînd cu o strălucire metalică în privire. Și cu puțin noroc, vor afla că anarhismul nu piere, doar se cuibărește adînc sub piele, ca instinctul sfîșierii la sălbăticiunile domesticite în grădinile zoologice. Care, îmi doresc, se transmite genetic".
La vremea premierei de la Green, trio-ul personajelor nenumite era jucat de Maria Obretin (27 de ani), Paula Gherghe (25 de ani) și Rolando Matsangos (23 de ani). La cea de la TDR, ne întâlnim cu Mihaela Velicu (34 de ani), Silvana Mihai (30 de ani) și Vlad Ionuț Popescu (24 de ani). Nu e fix ca și cum Mihaela, Silvana și Vlad sunt copiii Mariei, Paulei și ai lui Rolando, dar nici departe de asta nu suntem.
Douăj' de ani mai târziu, așadar. Ce s-a schimbat? Eroii noștri nu se mai întâlnesc / cunosc în Space, ci la Apollo. "Space sau Face?" devine "Apollo sau Acolo?" când ginecologul Mihaelei nu mai vine. Duse-s Planters, Fire, Why not?, Spell, Twice, unde cei trei produc primele pene de curent, faceți loc pentru Boa, Control, Expirat, Kulturhaus. Metro, Prisma, Orhideea, chiar și Mac are sooo yesterday, do meet Mega, Profi, Lidl, La doi pași. În 2003, venea DJ Sasha la Sala Palatului, anul ăsta l-am așteptat, degeaba, pe Sam Smith să cânte în Constituției. În 2003, trioul visa să taie legătura lu' alde Tucă, Esca, Andreea Marin cu țara, acum tv-ul e istorie și pofta de (de)conectare ne/se leagă de TikTok și Insta.
S-a schimbat ceva? Mara Oprea montează o variantă ușor prescurtată și pe alocuri adaptată a textului Gianinei. Printre altele, dispar poemele lui Marius Ianuș și alte câteva replici în care era vorba, brutal, direct, fără dantele, de România. O știți, aia despre care scrie Iulia Popovici că-ți "vine s-o scuipi în ochi și s-o strîngi în brațe pînă la sufocare. România cu care îți vine să mori de gît, să-i dai foc și s-o construiești la loc, încetișor, din cenușă, să-i smulgi cablurile și prizele care-o țin artificial în viață și s-o conectezi la ritmul respirației tale".
Stop the Tempo! by Oprea e mai puțin despre loc (deși mărcile geografiei bucureștene sunt prezente și aduse la zi, după cum am povestit mai sus) și mai mult despre oameni. Despre furia, deruta, fuga de blazare & conformare a lor. Despre căutatul locului pe lume într-o lume pe care încă o simțim foarte-ultra-mega-giga eligibilă pentru incendiere & reconstrucție.
Mara Oprea mizează (și bine face) pe multiple pasaje coregrafice (mișcare scenică: Ștefan Lupu) și pe un mix agresiv-captiv de lumini & sunete (decor: Gabi Albu, muzică & sound design: Adrian Piciorea). Lumea-ntreagă e un club și toți oamenii-s consumatori!
Cei trei au replici, au priviri, au gesturi, au haine, au încălțări (costume: Diana Nistor). Fiecare dintre acestea îi caracterizează, sunt, carevasăzică, un statement, dar nici separat, nici luate împreună, elementele exterioare nu dau seama despre esența interioarelor. Ce e de găsit acolo? Nu știu ce să răspund. Cățărându-mă pe una dintre replicile lui "atâta timp cât n-o s-o numim în nici un fel, mai putem trage nădejde c-o să dureze", pot doar să semnalez că sâmburele de nedescris / nenumit a rămas intact de 20 de ani încoace. Ca o minge de rugby fierbinte scoasă din grămadă și pasată celor care vin din spate.
Aveți nevoie de vreo confirmare că Stop the Tempo! e la fel de actual azi cum era pe vremea când Gianina debuta și Voicu & Green-ul erau nemuritori? În septembrie 2023, la Festivalul de Teatru Piatra Neamț, spectacolul Marei Oprea a primit Premiul Juriului de Adolescenți (Ana Leu, Lavinia Balint, Larisa Ariton, Angelo Cozma). Să-i dăm cuvântul Anei (aici):
"Textul original prezenta oroarea consumerismului care lua amploare la începutul anilor 2000 și modul în care tinerii se raportau la televiziune și identitatea lor națională, în timp ce textul actualizat se axează pe digitalizarea excesivă și dependența oamenilor de rețelele de socializare. Ia în derâdere influencerii și patetismul cu care unii bloggeri își creează un așa-zis cult al personalității, patetism ce pătrunde lent și în scena culturală, cu încercări de a monopoliza teatrele.
Stop the Tempo! este un spectacol canonic reformulat. Cel creat de Gianina Cărbunariu a devenit spectacolul generației de la începutul anilor 2000. Spectacolul regizat de Mara Oprea are potențialul necesar pentru a deveni spectacolul generației mele".
Paranteză: ce pușcă la Piatra lasă rece metropola! La reprezentația din 16 octombrie 2023 de la sediu (sala Iosif Naghiu a TDR), au asistat fix 25 de spectatori. Dintre care cel puțin 10 erau sau aveau legături cu lumea teatrală. E aiurea, e straniu, e revoltător! Închis paranteza.
Gianina a scris Stop the Tempo! la doi ani după premiera Marfa și banii, întâmplată într-un 2001 esențial nu doar pentru cinema-ul românesc, reinventat atunci de debutantul Cristi Puiu, dar și pentru teatrul mioritic care propunea, în același an, proiectul de reinventare a dramaturgiei locale pe nume dramAcum (creat de Cărbunariu, Andreea Vălean, Radu Apostol și Alexandru Berceanu).
Primul produs major dramaAcum: Stop the Tempo!. Trio-ul său de personaje e imposibil să nu ducă gândul spre tripleta lui Puiu: Ovidiu (Alexandru Papadopol) - Vali (Dragoș Bucur) - Betty (Ioana Flora). Și ambele n-au cum să nu evoce un anume triunghi Odile (Anna Karina) - Franz (Sami Frey) - Arthur (Claude Brasseur) dintr-un Bande à part de Jean-Luc Godard.
Toate-s vechi? Și nouă & vouă toate? Cum zicea Iulia Popovici mai sus? "Anarhismul nu piere, doar se cuibărește adînc sub piele, ca instinctul sfîșierii". E drept, oamenii lui Cristi Puiu trăiesc involuntar anarhia, în timp ce cei ai Gianinei și lui Godard o provoacă. Dar sâmburele / mingea de rugby e aceeași.
Ultima generație majoră a handbalului feminin românesc crease o tradiție cu care încheia fiecare time-out. Strânse în cerc și ținându-se unele pe altele de umeri, fetele care aveau să devină vicecampioane mondiale se întrebau urlând: "Pentru cine jucăăăm noi???". Pe același ton, își răspundeau: "Pentru noi!!!!".
Deci, pentru cine trăim noi? Și pentru ce? Pentru like-uri, story-uri și futaiuri? Pentru beții, prafuri, joint-uri și pilule? Pentru job-uri, apartamente, mașini și țoale? Pentru mami, tati și iubi? Pentru stima / ura de sine și de tine?
Captivi în e-burta e-balenei, Mihaela, Silvana și Vlad punkăresc tablourile de comandă și evadează pentru o noapte, două, trei. Apoi ziua / moartea îi readuce cu picioarele pe / în pământ. E-un Hău în fiecare Haos (urmăriți concertele trupelor cu haș, tot crampoanele pe tibiile tempo-ului pun și dânsele). Cum n-a murit nimeni să ne povestească ce e dincolo de ne-răspunsurile la întrebările din paragraful anterior, zic să dăm muzica mai tare și lumina mai încet. Heblu!
Foto din galeria foto de Dinu Lazăr de aici.