În România, corespondentul ar fi putut fi generația decrețeilor, cea mai numeroasă și educată generație din istoria noastră. În perioada ceaușistă, aceasta creștea și dorea să se distreze cu aceleași cântece cu care se distrau și omologii lor din țările libere. Cenzura era puternică, însă, dar canalele de contrabandă culturală funcționau bine, iar atractivitatea hiturilor "decadente" capitaliste prindeau foarte bine și în cenușiul apăsător din neo-stalinismul românesc (prezentat, așa cum trebuie, cu imagini alb-negru din arhiva TVR, în care mai mulți tovarăși tineri laudă oportunitățile de recuperare a capacității de muncă oferite de locurile de distracție).
Poate tocmai de asta, în România socialistă, nu exista Coca-Cola. În schimb, se bea rivalul acesteia, Pepsi-Cola. Cultura populară capitalistă reușea să pătrundă până și în carcera fără ziduri, dar cu granițe draconice, ce devenise România ceaușistă, unde se transforma într-o subminare eficientă a regimului, cu atât mai mult cu cât era parțial tolerată.
Altfel spus, ceea ce în Occidentul ocrotit de ciuma sovietică era înrobitor devenea, în lagărul comunist, emancipator.
Subminarea propagandei oficiale prin intermediul muzicii pop a fost surprinsă în note mult mai tragice și conflictuale de către Alexandru Belc în Metronom, o ficțiune artistică după un eveniment istoric al aceleiași perioade.
Într-un ton mult mai lejer, Sorin Lupașcu, "primul DJ din România", cel care a animat în anii 1980 celebra discotecă Ring din Costinești, era la fel de pasionat de muzică. Reprezenta ceva ce aducea a contra-cultură, dar se oprea la țanc pentru a nu provoca inutil reacția regimului. Aducea hituri înregistrate pe vinil în cazuri fericite, dar de multe ori recepționate prin radiouri obscure sau străine și transpuse pe bandă magnetică. Făcea seri de audiție (unele păstrate pe video și inserate în documentar), în care prezenta istoricul diferitelor formații de succes, de la Modern Talking la Beatles.
Îl cunoaștem mai bine pe acest proto-DJ atunci când pregătește amenajarea unei discoteci la București care să imite cât mai fidel cu putință anii sfârșitului comunismului. Nu, nu este pentru nostalgici, ci pentru tinerii de azi care ar dori să vadă cum s-a distrat generația părinților lor, să pipăie, să asculte și, cine știe, poate chiar să fie frustrați de neputințele aparaturii analogice de dinainte de revoluția digitală.
Documentarul are două note plăcute. În primul rând, nu se simte nostalgia. Lipsește cu desăvârșire acel enervant "tot înainte era mai bine". Da, apare mândria față de tinerețea pierdută, dar, de exemplu, atunci când Sorin Lupașcu realizează cât de futil a fost efortul său de a aduna date despre cântăreți, îl apucă râsul. Un râs sănătos, eliberator, ironic, care îi permite să treacă mai departe. Nu stă să mediteze retrograd la cât de bună ar fi fost metoda sa față de instantaneul documentării pe Wikipedia. Își rememorează viața trecută, anii de glorie ai discotecii "Ring" - sinonimă pentru unii cu destinație de vacanță, dar în vorbe însă nu i se simte reumatismul. Pentru el, nu există un trecut aurit și un prezent prăfuit (chiar dacă imaginile din Costinești exact asta indică), ci un timp contemporan, în care totul coexistă.
Ilustrația acestei ieșiri din timp este experiența mereu înnoită a generațiilor succesive care se bucură de aceleași ritmuri în 1984, 1994, 2004, etc. Practic, muzica pop iese din durată prin puterea sa de a atinge, prin faptul că nu se învechește. Iar asta o dovedește pe deplin faptul că știe și acum să atragă clienți pentru diferitele sale proiecte retro.
Al doilea element pozitiv din povestea lui Sorin Lupașcu este că nu se plânge de condițiile politice din tinerețea sa. Este înviorător să vezi imaginația, inventivitatea de a eluda rigorile cenzurii, împreună cu un meritat dram de mândrie. Povestește, de exemplu, cum a avut o primă și ultimă întâlnire cu moștenitorul dinastiei ceaușiste (denumire corectă, pentru că regimul românesc s-a inspirat, după 1972, direct din modelul coreean). Astfel, un necunoscut vine și îi cere, pe un ton arogant, o anumită melodie. Solicitarea nu este pe placul DJ-ului aflat la pupitru, nu știm dacă acea melodie exact (cel mai probabil), sau faptul că i se poruncea ce anume să aleagă. Sigur este faptul că necunoscut s-a îndepărtat, iar apoi Sorin Lupașcu a fost concediat. Rememorarea nu este pe un ton triumfalist retroactiv, ci cu zâmbetul pe buze, ca al unui om care a făcut o greșeală din prostie, nu din dizidență.
Playback este deopotrivă o poveste de viață și o reflecție asupra puterii perene a muzicii pop, inclusiv a forței sale neintenționate de cei care o produceau de a se opune dictaturii. Ceaușismul fiind picat de mult, acum rămâne vie doar bucuria omului aflat la pupitru de a-și invita audiența să se simtă bine, să danseze sau să savureze trecutul.