Disco-comunism - Playback

Ca regizor de film, Iulia Rugină a probat, de-a lungul timpului, curajul de a aborda subiecte de actualitate, nu întotdeauna comode. Am reținut mediumetrajul Captivi de Crăciun, a cărui unitate de timp, loc și acțiune i-a permis să-și etaleze rigoarea, umorul și sensibilitatea, într-o istorioară la limita verosimilității, dar amuzantă, în care acumulările emoționale, atent urmărite și bine valorificate, dădeau poveștii o savoare aparte. Remarcabilul lungmetraj Breaking News (2017), premiat la Karlovy Vary, a impresionat prin inserția directă, curajoasă, în lumea presei, mereu avidă de a găsi și a exploata cazuri excepționale, până la ultima expresie a sacrificării, fără reținere sau regrete, a unor reporteri devotați, onești și... fără noroc. Venit după hazos-convenționalul Love Building (cu bisul intitulat Alt Love Building), filmul avea ritm și rigoare, un dramatism autentic și o atmosferă creată cu știința exploatării situațiilor dramatice, fără a forța nota ori a apela la instrumentarul facil, apt să transforme orice situație într-o dramoletă de efect. E drept că miza poveștii îi fusese oferită chiar de realitate, astfel încât demersul regizoral, așezat pe baze consistente, ar fi fost greu (dar nu imposibil) să eșueze în facil, superficial sau spectaculos. Ca dovadă - audiența (cu încasări cu tot), a fost pe măsura inadecvării "publicului de mall", pre(a)dispus la hăhăială și superficialitate... distracțională.


Cu acest Playback, regizoarea încearcă o restituire de epocă (Epoca de Aur, desigur): cum s-ar spune, în căutarea timpului dansat. Documentarul readuce în prezent figura unui disc jockey care s-a bucurat de popularitate prin anii '80, vremea în care muzica străină "se dădea" cu țârâita și cu voie de la stăpânire. Adică de la Partid. Ceea ce nu excludea, în nici un caz, eforturile de strecurare "eroică". Evocarea vremurilor apuse aduce - prin amintirile personajului real, Sorin Lupașcu - o nostalgie ironic-zglobie bine așezată pe sinceritatea ne-jucată, de moldovean hâtru. Omul își păstrează și azi o anumită charismă. Graiul său domol și neafectat, cu care ne relatează ale tinereții valuri aduce cu sine o binevenită autenticitate, inclusiv umorul tandru. Desigur că discotecile studențești, cărora omul le datorează mica lui celebritate, erau oaze de libertate, ferestre deschise prin muzica cu greu procurată de afară, dar deloc scutite de invazia tâmpeniilor interne, emanate de sistem inept, sufocant, pornit să reglementeze cu strășnicie totul și să suprime orice deviere de la linia educativă, adică propagandistică, a aceluiași partid. Reconstituirea, la vedere, a eforturilor de strecurare, a improvizațiilor (uneori ingenioase, alteori puerile) sau amintirea unor șotii trecute drept acte de eroism, chiar dacă nu mai sună acum la fel de curajos, aruncă totuși o lumină, nu lipsită de interes, asupra a ceea ce azi se traduce prin noțiunea de clubbing. Puținele, dar totuși edificatoarele imagini de arhivă cu Costineștiul socialismului multilateral dezvoltat sunt inserate, cu oarecare dichis, subliniind en passant contrastul cu prezentul actualei stațiuni Costinești; și aceasta, "capitalist"-izată, cu brânciul, cu șpaga și cu delăsarea... dar cu nimic mai fericit, prin cultura dughenelor și a kitsch-ului meschin care a luat locul, în mod jalnic, fericirii de veselie, bâțâială și pseudo-libertate controlată a vestitului loc de dans al discotecii Ring. Este evidențiat, printr-o relatare deloc eroică (și tocmai de aceea credibilă) și "marele" moment de eroism întâmplător, respectiv conflictului stupid pe care "mai marele discotecii" l-a avut cu "și mai marele" tineretului comunist, Nicu Ceaușescu, soldat cu darea afară a imprudentului indisciplinat și ne-recunoscător.

Desigur, amintirile dlui Lupașcu pot fi confirmate, uneori chiar asumate, de o generație ajunsă azi în jurul vârstei de 50 de ani. Privite prin ochii ei, vremurile acelea nici nu mai par, poate, atât de sufocante pe cât se simțeau atunci, la cald. Nostalgie? Prea puțină. Zâmbetul bonom-resemnat al celui "cu muzica de la discotecă" denotă împăcare și resemnare. În fond, mai potrivite decât veșnicele imprecații, exagerate chiar, prin mania persecuției eterne (ieri, azi, oricând) care-i bântuie pe unii rockeri profesioniști - odată vestiți, acum doar furioși. Cei ajunși, azi, la vârsta unei senectuții neastâmpărate și zgomotos-revendicative. "Toate au trecut în zbor. și lumea le-a uitat... da, da..." Rămâne (și este, poate, principalul merit al acestui film) sentimentul timpului pierdut cu nimicuri, conformism și surogate de veselie; că, mdeh, așa erau Vremuri - le.... pe care "lumea le-a uitat". Bine (sau nu?) că am scăpat de ele. Ori... poate că mulți din tinerii de atunci privesc epoca aceea cu regretul tinereții trecute, ispășită în lipsuri și închipuiri, în entuziasme futile tratate, apoi, nici măcar cu veșnica pomenire, ci cu la fel de veșnica bombăneală.