Are we humans or are we instincts? - Acasă la Zoo

Edward Albee a debutat în 1958 cu The Zoo Story. Piesă în două personaje (Peter și Jerry) într-un act, într-o duminică, într-un parc, pe o bancă. 46 de ani mai târziu, marele american publica penultimul său dramaturgic: Homelife. Piesă în două personaje (Peter și soția sa Ann) într-un act, într-o duminică, într-o casă, pe o canapea. Aceeași duminică. Mai întâi, acasă la Peter și Ann, apoi în Central Park. Din 2004 încoace, prequel-ul Homelife și The Zoo Story s-au jucat împreună. Mai întâi, sub numele Peter & Jerry. Ulterior, At Home at the Zoo. În septembrie 2023, la Act, textul a ajuns ca Acasă la Zoo. În traducerea & regia actorului brăilean Silviu Debu, cu Ada Condeescu (Ann), Ionuț Grama (Peter), István Téglás (Jerry).

Peter e întruchiparea perfectă a intelectualului. Lucrează la o editură, trăiește printre cărți, din cărți, pentru cărți. E capul familiei, singurul care aduce bani spre folosul soției, al celor două fiice, al celor două pisici, al celor doi papagali. Ann e, aparent, soția casnică fericită. Până când, într-o anume duminică, izbucnește din nimic și își proclamă neîmplinirea. Dorința de mai mult. Are ceva. Nu e deloc puțin. Dar vrea mai mult. Mai mult decât un bine banal. Rațional. Previzibil. Ceva imprevizibil. Ceva de dincolo de rațiune. Ceva care ține de instinct. De guts, cum poate că se zice în textul lui Albee. Peter nu poate să îi ofere asta.

Jerry îl ochește pe Peter. În parc. Pe bancă. La început, îl descoase. Apoi, se descoase. Varsă tot. Copilăria teribilă, camera mizeră în care stă cu chirie, ce trebuie să facă pentru a se întreține. Peter stă și ascultă. Nimeni nu-l (re)ține. Cu toate că, treptat, Jerry-ul pe care îl construiește István Téglás (marele actor de cinema își construiește, pas cu pas, măreția pe scenă) pare desprins din ce în ce mai clar din Funny Games-ul lui Haneke. Cel original, austriac, din '97. Cu Arno Frisch în rolul lui Paul și Frank Giering în cel al lui Peter. Paul & Peter, hmm. În Acasă / La Zoo, Peter e la primire.

Cât s-a schimbat lumea din '58 în 2004? Dar America? Ce funcționa atunci, ce funcționează acum în dramaturgia proaspătă, vie, viscerală? Au dispărut problemele sociale, uriașele dezechilibre între șansele unora și altora din același măreț NY? E la modă acum să vorbim de angoase familiale, de nefericirea celor prea fericiți? Greu de spus. Până la urmă, avem doar versiunea lui Albee. Încercarea lui de a revizita un text major și de a crea ceva în siajul (de fapt, în prologul) măreției sale din tinerețe.

Ionuț Grama e egal cu sine de la un capăt la altul. Impecabil în rolul său de încasator, dar parcă și fără vreo dorință de a încerca mai mult. Personajul ar fi să-i permită asta. Mai multul. Ada Condeescu era un anume zâmbet. Cumva diagonal celor pe care le spune și joacă în primele minute. Paradoxul pe care îl creează zâmbetul merge la fix cu dezvoltarea lui Ann. Vine dintr-o lume care ne e necunoscută la început, așa cum îi e și lui Peter. Treptat, vedem câte ceva din lumea asta. Un strop. Cât să înțelegem ceva. Nu mare lucru.

Farmecul e că Peter e deopotrivă detestabil și admirabil. Detestabil pentru că e orb și surd în viața de cuplu. Detestabil pentru că nu-și pune nici o secundă întrebări despre privilegiile pe care le are și pe care mulți alții nu le au. Admirabil pentru că muncește pentru aceste privilegii, nu e un arivist, e doar un om care trage pentru un job. Admirabil pentru că are pudori și idealuri de om care crede într-un om capabil de ceva mai mult decât instinctele. Se poate așa ceva? Putem așa ceva?

Ioana Pashca creează un spațiu de joc despre care nu vreau să spun prea multe ca să nu vă stric surpriza. Hai să zicem că reușește să construiască un fel de delimitare între public și actori care se dovedește a fi limitarea personajelor. Dincolo însă de spațiul de joc (folosit, pe alocuri, non-ideal, Ada și, mai ales, István au totuși prea multe în care stau cu spatele la mai mult de jumătate de spectatori), rămâne pe retină alegerea Ioanei în ce privește costumele. Vagul iz provocator erotic al lui Ann, aura de vagabond a lui Jerry, albul imaculat al lui Peter. Alb de Vania. Alb de apostol.

Silviu Debu face totul posibil. Debutul său regizoral de la Act convinge. Omul care a adus la lumină, la Brăila, un American Buffalo (premieră: ianuarie 2022) pe nedrept ignorat de scriitorii despre teatru știe să scoată la lumină forța dramaturgiei americane superlative. Pe bază de text, actori și istețe soluții scenografice. Rețeta Act, cum s-ar zice. De 25 de ani, în subsolurile marelui oraș. Cum a început și Albee.