Restitutio in integrum? - Acasă la Zoo

Dramaturgia americană a secolului XX a dat culturii universale nume importante, unele mari: Eugene O'Neill, Tennessee Williams, Arthur Miller, Neil LaBute.  Chiar și un Neil Simon, cel de care pare să se apropie cel mai mult, în cele două texte de față, Albee.

Mai nou, se poartă, uneori - la noi și aiurea - scotocirea prin lăzile cu manuscrise ale autorilor.  O imperioasă nevoie de "nou, cu orice preț", promovată și susținută incandescent de comerțul cu bunuri, se suprapune, cred eu, peste această maladie a "nemaivăzutului" (Dacă cumva mă înșel, scuzele de rigoare celor deranjați de asta).

Cel mai recent exemplu: spectacolul cu Platonov la Teatrul Bulandra. Și în acel caz, marile texte ale lui Cehov, sucite și răs-sucite pe toate părțile (ba că ar fi prea lungi, ba că nu mai merg pe gustul generațiilor actuale) au deschis apetitul experimental, soldat cu o reprezentație de vreo 3 ore, la care antractul devine, pentru unii spectatori, o binecuvântare. Așa - mai o țigară, mai o gură de aer proaspăt, mai...

La Act, Edward Albee se reîntoarce, după mai bine de 15 ani de la Capra sau Cine-i Sylvia? pusă în scenă de Alexandru Dabija și provoacă publicul fidel la o reconsiderare. Asta după ce, în București, s-au jucat relativ recent / se mai joacă cu succes Cui i-e frică de Virginia Woolf? la Teatrul Odeon sau Totul în grădină (la Comedie).

De data aceasta, avem un fel de coupé (At Home at the Zoo / Acasă la Zoo, 2007, titlu original: Peter and Jerry), confecționat ca atare de însuși autor, cel care a legat prima sa piesă scurtă (The Zoo Story, 1958) de ultima (Homelife, 2007) după suferința produsă de moartea sculptorului Jonathan Richard Thomas, partenerul său de(-o) viață.

Regăsim în această alcătuire (să-i zicem testamentară?) temele predilecte abordate de Albee de-a lungul carierei sale: însingurarea, lipsa de comunicare, stereotipia relațiilor de cuplu, minate de neînțelegere, convenționalism sau chiar adversitate. Spectacolul asociază invers cele două momente: Homelife, ultima creație a prolificului autor (cu cele aproape 30 de piese sau adaptări din palmares) și The Zoo Story.

În viața de acasă, Ann și Peter duc un menaj aparent idilic, ca să nu-i spunem "burghez": confort, superficialitate, destul conformism, dezinteres bine lustruit. Absorbit în lecturile profesionale (editor de manuale), soțul pare a nu prea pune la inimă arderile afective ale femeii de lângă el. Deși așteptările ei sunt perfect vizibile (și "simțibile"), discuția deviază, parcă evaziv, pe un teren intim, oarecum delicat. Destul cât să se răcească orice pornire erotică, spre dezamăgirea ei și ușurarea lui.

Foarte bună în nuanțarea cochetă a frământărilor de cuplu, Ada Condeescu pare a duce greul unei relații în care lipsa de comunicare reală minează și mimează familia. Ce-i drept, soții nu se ceartă, nu se acuză sau disprețuiesc, nu-și plătesc poliție, așa cum se petreceau lucrurile între Martha și George (Cui i-e frică...?). Bântuie între ei o plictiseală atât de evidentă, încât nu te miri că sobrul și apretatul Peter alege să plece puțin... ca să ia aer și să-și continue îndeletnicirile profesionale. Nu departe, doar până în Central Park.

Acolo unde, în pustietatea locului (presupunem că seara primului moment, cel de la domiciliu, a devenit noapte, chiar târzie), se trezește că dă peste el un homeless. Placiditatea apretată a bărbatului refugiat pe bancă și cu cartea la purtător se trezește invadată, pas cu pas, apoi zdravăn deranjată de delirul verbal al "bagabontului" - băgăcios, incoerent, isteric pe alocuri și patetic în alte momente, dar care, ca să vezi, îi trezește interesul! Ciudat, dar intelectualul îmbrăcat în alb, cu costum și cravată, se arată mai interesat de boschetar, decât de propria-i nevastă. Ai zice că, "nevorbit" acasă, bărbatul între 40 și 50 ani își găsește, în necunoscutul rufos, adevăratul obiect al atenției și al unor sechele de curiozitate. Drama incomunicabilității? Poți s-o iei și așa, dar atunci toată povestea devine cam convențională, dacă nu chiar tezistă de-a binelea.

În orice caz, relația se leagă, acumulează și, ca la carte, explodează în final. Violența necunoscutului se întoarce straniu (mă rog, cam hocus-pocus, atât cât să iasă demonstrația) împotriva sa, umplându-i mâinile de sânge - la propriu și la figurat - imaculatului Peter. Împreună cu personajul Ann, acest Jerry chiar are viață, împroșcând cu mai autenticul său nonconformism, oricât de incoerent și absurd ar fi. Îi oferă lui István Téglás o partitură pe care temperamentul său o valorifică la cote maxime. Singurul văduvit de naturalețe, uscat și cam artificial, totuși, rămâne Peter, creând dificultăți (pe alocuri insurmontabile), lui Ionuț Grama, oricâte eforturi ar face acesta să salveze... cât se poate salva din toată alcătuirea.

Meritul lui Silviu Debu este, poate, acela de a se fi încumetat la o asemenea "restituire", tratată corect. De acolo, de pe lumea cealaltă, s-ar putea ca Edward Franklin Albee III (pre numele său complet) să-i fie recunoscător.