Omul ca o pradă - Acasă la Zoo

Acum 1.400 de ani, Sf. Maxim Mărturisitorul dezvolta teoria afectelor din om, definind afectele ca însușiri ale firii umane apărute după căderea în păcat a primilor oameni. Fiecare dintre noi ne naștem cu capacități de a simți frica, foamea, setea, frigul, plăcerea, durerea, dorința, ceea ce ne aseamănă animalelor.

Filozoful englez Thomas Hobbes credea că umanitatea este condusă de pasiuni sau de instinctul autoconservării, iar Jean-Jacques Rousseau se opunea acestei teorii, în sensul că oamenii se nasc buni, dar sunt corupți și influențați de societate. Dând paginile istoriei, avem dovada faptului că evoluția umanității poate fi definită ca "o istorie a violenței". Divertismentul în timpul marii civilizații romane era reprezentat de lupte dintre oameni și animale sălbatice sau cu alți oameni care sfârșeau în violențe teribile. Execuțiile publice în Evul Mediu sau în Epoca Luminilor atrăgeau populația ca un mare show. Care este procentul cu care educația îmblânzește firea noastră instinctuală, că de extincția afectelor nu poate fi vorba pe deplin?

Care sunt pârghiile ce ne ajută a defini comportamentele dezadaptative, autodistructive, antisociale, devianța, impulsivitatea, agresivitatea, delincvența sau chiar empatia? Cât de conștienți suntem că raportul dintre rațiune și instinct este mereu variabil, că echilibrul dintre ele este greu de menținut?

Piesa Home at the Zoo a dramaturgului american Edward Albee, care a fost inițial intitulată Peter & Jerry, este un diptic format din două piese de un act scrise la distanță de aproape 50 de ani (46, ca să fim exacți). Prima piesă, The Zoo Story, este scrisă în 1958, cu premiera în Berlinul de Vest, Germania, în 1959. Homelife a avut premiera în 2004 și pare un prolog la The Zoo Story și spune povestea căsătoriei lui Peter și Ann. La sfârșitul acestei piese, Peter pleacă și se îndreaptă spre Central Park pentru a citi o carte, iar povestea se continuă cu The Zoo Story.

Analizând cele două piese distincte ca acte ale aceleiași piese, The New York Times scria: "Domnul Albee este, printre altele, un cronicar al vieții ca eroziune. Cu toate acestea, văzând aceste lucrări una lângă alta, descoperiți că îmbătrânirea nu trebuie să însemne atrofie creativă. The Zoo Story este infuzată cu frustrarea și energia hormonală a unui tânăr, în timp ce Homelife este produsul unei minți mai vechi, mai contemplative."

"Trebuie să vorbim" sunt primele cuvinte din Homelife, prologul constituit dintr-un dialog între un bărbat și soția sa. "Ar trebui să vorbim?" așa începe The Zoo Story, piesa într-un act despre confruntarea sălbatică dintre același bărbat din clasa de mijloc și un homeless. Această simetrie adună piesele într-una singură, accentuând mesajul și adâncind temele spre o acidă critică la adresa visului american, utopia societății ce oferă condițiile în care orice persoană poate obține succesul, indiferent de locul în care și-a început viața.

Opțiunea tânărului regizor Silviu Debu pentru piesele lui Albee nu surprinde. Pasiunile neîmblânzite, instinctele de prădător, confruntările dure, rafinamentul cruzimii fac parte din temele favorite ce s-au reflectat în spectacole regizate anterior: Forma lucrurilor de Neil LaBute la Teatrul de Comedie, respectiv Bull de Mike Bartlett la Teatrul Mic, spectacole cu iz de thriller, aliaje bine dozate între dramă și comic.

În producția Teatrului ACT, în prima parte îl întâlnim pe Peter (Ionuț Grama), un placid editor de manuale care locuiește cu soția sa, Ann (Ada Condeescu), două fiice, două pisici și doi papagali. Piesa începe cu Ann spunându-i că ar trebui să vorbească, de aici un dialog ce acoperă o varietate de subiecte, unele banale, altele șocante de-a dreptul, ca să se ajungă în miezul problemei, care este frustrarea lui Ann față de relația lor.

Este, de departe, cea mai bună parte a spectacolului, net superioară ca ritm, putere de concentrare, implicare din partea spectatorilor. Într-un spațiu relativ liber imaginat de scenografa Ioana Pascha, scena este delimitată de gradene prin niște sfori verticale legate doar în partea de sus, sfori care permit desfășurarea conflictului într-o zonă de relativă securitate.

Impecabilă interpretarea celor doi actori, atât în momentele individuale, cât și în cele de confruntare efectivă. Felul în care aceștia discută alunecă de la un banal dialog familial spre situații exagerate, amintindu-ne că Albee este un scriitor al extremelor. Dinamica personajului este studiată atent. Îmbrăcat impecabil în haine albe, Peter rămâne în mare parte prizonierul canapelei. Ionuț Grama intră cu totul în pielea acestui personaj anost, fața lui este imobilă, zâmbetul forțat, cuvintele se lasă cu greu scoase și răsună fals și rece. Constrâns să povestească despre adevăruri incomode, chipul se contorsionează, vocea se gâtuie, simți transpirația care îi curge abundent. Deranjat vizibil din bula sa de realitate, Peter nu știe cum să reacționeze. El nu este un monstru domestic, nici măcar un om rău nu este. Are limite. În cușca existenței sale se hrănește constant și sigur cu cărți plicticoase, se învelește cu certitudinea că oferă familiei sale o viață bună, se spală cu apa călduță a unei iubiri executate corect. E mult? E puțin? Este mai degrabă insuficient și inutil, pentru că nevoile partenerei sale de viață nu sunt congruente cu ale sale.

Excelentă Ada Condeescu în rolul Ann! Pentru mine, ea a fost revelația serii, punându-mi întrebarea de ce nu am văzut-o până acum în teatru. Apariția ei captează, deși jocul este fără ostentație, calin, inteligent, învăluitor. Actrița realizează un portret detaliat al unei femei care își iubește soțul, chiar dacă acesta nu o poate iubi așa cum ea își dorește. Subtilitățile personajului relevate într-o partitură actoricească subtilă și șlefuită minuțios te trimit cu gândul la texte ca Linia solară sau Nonconformiștii. Amuzantă spontan, serioasă și credibilă în drama ei prin simple schimbări de tonalități și gestică, actrița conduce jocul cu abilitate, scoate cuțitele, le răsucește în răni necicatrizate, ca imediat să le panseze printr-un zâmbet cald, prin tăceri îngăduitoare. Calea armistițiului pare a fi "Puțină nebunie". Punctul culminant al primei părți, al întregii piese, în opinia mea, este rezolvat excelent regizoral prin smulgerea sforilor din tavan, cu entuziasm frenetic, moment în care cei doi soți își imaginează un lanț trofic inedit în care viețuitoarele casei se devorează unele pe altele, culminând cu devorarea propriilor fiice. Un tablou desprins din pânzele lui Goya, o răbufnire răzbunătoare a pulsiunilor subconștientului în care spectatorii sunt atrași, iar tensiunea devine insuportabilă.

Prima parte se încheie cu Peter plecând, neliniștit, să citească o carte în Central Park. Pericolul simbolic din Homelife devine real în partea a doua, The Zoo Story, a cărei acțiune urmează fără pauză. Peter, care și-a părăsit apartamentul se confruntă în parc cu un străin pe nume Jerry, care se apropie de banca lui și spune: "Am fost la grădina zoologică". Paradoxal, deși textul este mult mai dur, mai dramatic, intensitatea spectacolului se diluează. Poveștile vag amenințătoare ale lui Jerry (István Téglás) despre viața sa dezordonată și insignifiantă, plină de oameni ostili, animale stranii, camere decrepite, gânduri nebunești demonstrează credința lui Albee că societatea este acaparată de indiferență, nebunie, slăbiciune și gol.

Abordarea filmică a scenelor, repetitivitatea unora extrem de obositoare, tonul monoton pentru care optează interpretul lui Jerry nu servesc textul, dimpotrivă, îl relaxează, îl lungesc și îl scurg de substanță. Da, cele două personaje seamănă în multe privințe. Se apropie de aceeași vârstă, au aceeași naționalitate, sunt din aceeași parte a țării și sunt ambele foarte singure și cu multe defecte, dar jocul inegal al celor doi actori face ca un text plin de simboluri (ramele goale, banca, grădina zoologică, câinele) să își rateze toate subînțelesurile.

"Cum ne-am descurca?" este o întrebare din prima parte pe care Peter și-o pune și la care răspunsul, violent și abrupt, vine de-abia în partea a doua. Din nou Ionuț Grama își simte personajul cu transformările lui ireversibile (oare?).

Punctul culminant din The Zoo Story este actul de violență prin care Jerry aduce un straniu omagiu umanității, în timp ce Peter îngână "Doamne, Dumnezeule, Dumnezeule, Dumnezeule". Să fie o altă traducere a lui "Eli, Eli, Lama Sabahatani?". Pe cine, părăsește, de fapt, Dumnezeu? Pe cine va primi El în marea grădină zoologică a Raiului?

Întâlnirea dintre Ann, Peter și Jerry acoperă teme importante precum singurătatea în cuplu, inegalitatea socială, declinul clasei de mijloc, imposibilitatea comunicării reale, absurditatea și sănătatea mintală. Separate de lini solare fără puncte de întrerupere care să permită trecerea, cele trei personaje se îneacă în frici multiple: frica de iubire, de eșec, de boală, de abandon, se închid între limite impuse de societate sau de propriul eu.

"Să faci în teatru, exact ce nu ai face în viață. Și atunci cred că se naște paradoxalul, devine interesant și pentru spectatori și îți depășești și tu niște limite. Cumva arăți o bucată ascunsă din tine, pe care nu o știi decât tu și de care poate ți-e rușine." mărturisește regizorul Silviu Debu.

Mulțumesc, domnule Edward Albee! Mulțumesc, Silviu Debu! O, știu, nu sunt o legumă. Stau liniștită. Sunt un animal. Și voi sunteți niște animale. Să sperăm că ne vom așeza doar pe o bancă nerâvnită de nimeni. Să sperăm, doar, că nu ne vom devora unul pe celălalt și nimeni nu se va arunca în cuțitul nostru.

Acasă la Zoo
de Edward Albee
traducere Silviu Debu
Regia: Silviu Debu
Scenografia: Ioana Pashca
Cu: Ionuț Grama, Ada Condeescu, István Téglás.