Un sequel la Ice Age părea, acum patru ani, pe cât de inutil, pe atât de evident. De ce inutil? Pentru că un animat preistoric cu parfum de Cartea junglei e bine să se întâmple o dată şi basta - başca, oare cât poţi s-o ţii danga langa cu trei animăluţe, chit că simpatice, plus/minus un pui de om? Exact. De ce evident? Din două motive - succesul uriaş la un public trecut binişor de vârsta grădiniţei şi veveriţoiul patetic / ghinionist, mereu în căutarea ghindei pierdute.
Iată-ne aşadar în plin dezgheţ primăvăratec (celor care s-au ambiţionat să comenteze că între filme au cam trecut milenii le reamintesc că Mickey Mouse e un şoarece vorbitor iar cotoiul Thomas O'Malley mai cântă jazz şi sub pseudonimul Abraham Delacey), în compania aceloraşi protagonişti (recte tigrul, mamutul şi leneşul) cărora li se adaugă o mamută şi doi opossumi on speed. Dar... ceea ce se anunţa drept o încununare a marketing-ului pur yankeu se transformă rapid şi pe negândite într-o... partidă de plăcere. Sequel inutil, am zis? Poate. Şarmant? Cu siguranţă. Haios? La culme. Închipuiţi-vă o combinaţie de road şi disaster movie, realizată cu aplomb şi fără fasoane, cu scopul declarat de a-i amuza pe cei mici şi de a le face cu ochiul celor mari - dovadă momentul Glorious Food, venit din Oliver! şi coregrafiat parcă de Busby Berkeley, bucata suprarealistă cu "leneşul care voia să fie rege" sau finalul mortal / paradisiac cu, despre şi pentru Scrat, personaj epocal (dar nu glaciar!) care cere din ce în ce mai insistent un film numai al lui.