Așa începe pe scena Teatrului Mic, Medeea, în regia lui Vlad Massaci. Ar putea o femeie să își ucide copiii pentru a-și pedepsi soțul infidel? Medeea lui Euripide pune și răspunde la această întrebare și de mai bine de două mii de ani, iar publicul nu s-a hotărât încă ce să răspundă. Euripide o descrie pe Medeea ca pe o vrăjitoare vicleană, o străină, barbară, în exil din patria ei, o ucigașă a familiei ce și-a tăiat fratele, dar și o făptură extraordinară pentru că este nepoata lui Helios, soarele. Versiunea lui Ben Power o duce pe Medeea trădată într-un cadru atemporal unde ea și cei doi copii ai săi așteaptă cu nerăbdare vești despre soțul și tatăl care i-a abandonat pentru o nouă viață. Creon îi spune Medeei că ea și băieții ei vor fi alungați, pentru că se teme de ce îi va face fiicei lui și lui, dar ea îl convinge să-i acorde 24 de ore. Așa cum se temea, ea se răzbună, mai întâi oferind un cadou de nuntă letal noii soții a lui Jason. Răzbunarea ei supremă va fi obținută prin uciderea propriilor ei fii, pentru a provoca cea mai mare suferință posibilă lui Jason.
Vlad Massaci construiește un spectacol auster, fără muzică, fără înflorituri stilistice, într-un decor angoasant imaginat de Adrian Damian, pe un sistem al reducerii la esență, în unicul acompaniament al unui cor redus la o singură persoană. Mixul dintre tragedia lui Euripide, dramatizarea lui Ben Power și viziunea lui Vlad Massaci duce spre un mesaj complex care să țină cont de o paletă largă de teme și subteme: dragostea și ura, trădarea și remușcarea, structura ierarhică a societății, conflictul dintre culturi, frica de necunoscut, statutul femeii în societate. Medeea nu pierde statutul clasic, în schimb capătă glasul de a vorbi timpului nostru mult mai subtil și mai convingător. Spectacolul are suspans, ritm, tensiune, pe măsură ce Medeea este din ce în ce mai conștientă de pierderea poziției sale de soție, de membru al Cetății, iar hotărârea ei de a găsi o soluție care să îi recâștige onoarea e tot mai asumată.
Cu alegerea actriței în rol eponim, regizorul Vlad Massaci merge la sigur. Alături de cele din Ținutul din miezul verii și Noapte bună, mamă! rolul Medeei o plasează pe actrița Andreea Grămoșteanu în galeria interpretelor de mare forță dramatică, o forță care vine nu din atitudini exterioare, ci dintr-o cunoaștere profundă a rolului, a psihologiei feminine, dintr-o contopire între intuiție, sensibilitate și inteligență scenică. Andreea Grămoșteanu pare un arc întins, o coardă vibrândă, o rană supurândă. Discursul ei are argument, nerv, luciditate. Jocul ei glisează între apărare și atac. Registrele se schimbă de la o scenă la alta, frământarea trece în resemnare, frica se deghizează în furie. Medeea te privește și îți vorbește când calm, sigur și lucid, când tunător prin forța pe care o emană sau tânguitor prin durerea pe care o absoarbe. Deloc patetic, deloc exaltat, glasul Andreei Grămoșteanu devine singura muzică de care este nevoie pe scenă cât să te cuprindă într-o vrajă dulce-înșelătoare, ca imediat să te izbească cu sonorități sumbre de marș funebru. Regizorul îi oferă Medeei cea mai frumoasă scenă, aceea în care Iason o îmbrățișează, copii se alătură, încât, pentru o clipă, Medeea crede că destinul ar putea fi întors. Este atâta iubire în privirea ei ridicată spre Iason, atâta umilință, tandrețe, speranță cât să înăbușe rana adevărului, încât ți se oprește respirația. Nu doar Medeea crede pentru o clipă că totul se poate schimba. Un scurtcircuit se produce și în mintea spectatorului sperând la un alt final. O secvență între două respirații, între extaz și agonie, devine unitatea de măsură a unui mare talent.
Personajul Alinei Rotaru, doica, atrage în poveste personajul cheie al structurii tragice grecești: publicul. "Te întreb / Cine urmărește în întuneric / Poate exista vreun sfârșit ca acesta?" și în cele din urmă reflectând că "nu suntem supuși propriilor noastre voințe / propriilor noastre dorințe / Ci destinelor și averilor / pe care ni le înmânează zeii". Concentrată, sigură în gesturi și cu priviri directe și pline de subînțelesuri, Alina Rotaru abordează frontal rolul său, punându-ne în gardă asupra inevitabilității faptelor Medeei și a urmărilor sale. Lilianei Pană îi revine dificila misiune a întruchipa personajul colectiv al Corului. O face inspirat printr-un stil de joc, calm, aparent detașat, fără efuziuni sentimentale, linear, sobru, cu gesturi reținute, cu priviri empatice și glas cu inflexiuni de zeiță a destinului.
John Sutherland în cartea sa O mică istorie a literaturii afirmă că mitul îi ajută pe oameni să dea sens lumii, conținând întotdeauna un anumit adevăr pe care îl înțelegem înainte de a-l putea vedea clar sau explica. Care să fie Adevărul cel adevărat dăruit nouă de Medeea? Euripide modifică sfârșitul mitului pentru a termina piesa cu evadarea Medeei după ce a otrăvit-o pe Creusa și Creon și și-a ucis fiii. Să i se refuze astfel Medeei suprema onoare de a fi un erou tragic? De ce dramaturgul acceptă același final? Medeea va trăi, fără a fi prinsă și condamnată. Astfel, ea rămâne o ucigașă de copii. Pierzând izbăvirea prin moarte și șansa hăruirii noastre întru catharsis, nu cumva acesta este adevărata sa tragedie?
(foto: Diana Matei)
Medeea de Euripide
Versiunea modernă de Ben Power
Traducerea și regia: Vlad Massaci
Decor: Adrian Damian / Costume: Șteff Chelaru
Lumini: Vlad Lăzărescu / Asistent regie: Elena Tudorache
Cu: Andreea Grămoșteanu, Radu Zetu, Marin Grigore, Vlad Corbeanu, Andrei Brădean, Liliana Pană, Alina Rotaru, Mihail Jindiceanu, Gheorghe Jindiceanu / Andrei Eduard Călin / Filip Mihai Serigeanu