O scenă goală, plină de pietriș întunecat, ce amintește de rocă vulcanică neagră, în dreapta o mică ridicătură de pământ. Publicul e dispus de-o parte și alta a scenei; pe lateral, pereți de tablă, indicând captivitatea. Totul e mohorât, cenușiu, atmosfera este de pustiire devastatoare, în care tot ce urmează să aibă loc pare să se fi întâmplat deja. Putem fi practic oriunde, în Grecia antică sau într-un oraș modern. Pentru că nu suntem nicăieri; un spațiu suspendat în inexorabil. Începutul este admirabil tensionat, asistăm minute întregi la tăcerea mocnită strigătoare a Medeei, zăvorâtă în propria ei mânie și neputință, cu fața întoarsă către zid.
Montarea din 2023 de la Teatrul Mic a Medeei lui Euripide în versiunea rescrisă de către britanicul Ben Power (cu premiera internațională în iulie 2014), aduce în discuție un aspect important: cât de accesibilă poate fi azi o piesă de teatru antic, în contextul unui trend evident de simplificare, modernizare și "esențializare" și în condițiile în care ceea ce s-ar putea numi distanța culturală față de cele reprezentate crește direct proporțional cu reperele tot mai vagi? Cu alte cuvinte, ce mai putem înțelege din Medeea azi în absența cunoașterii contextului cultural și în ce măsură modernizarea unui text dramatic antic îl face mai inteligibil?
Un alt orizont de așteptare
"Dramodernizarea" - îmi îngădui această licență în maniera în care Petre Bokor vorbea nu de traducere, ci de "tradaptare" - este fără doar și poate dictată de încercarea de a aduce mai aproape de omul contemporan o realitate la care acesta, necunoscându-i reperele, nu se mai poate racorda, decât proiectând ideea înșelătoare a unor relații similare în trecut. Totodată, ea este evident impusă și de o anumită economie scenică - mai puține personaje (mai ușor de montat), limbaj simplificat (mai ușor de urmărit).
Adaptarea lui Ben Power este în felul ei austeră. A redus corul femeilor din Corint la un singur personaj, ceea ce pe de o parte sărăcește dramatismul, căci el tălmăcea / media reflecții generale, previziuni, oroarea și mila pentru protagonistă, fiind ca o interfață între dramă și receptarea ei de către public. Pe de altă parte, restrângerea corului la un singur personaj pune o mult mai mare presiune pe actorul care îl personifică; care trebuie să poată susține și, la nevoie, amplifica dramatismul unor situații.
Nu o vedem pe Medeea într-un cartier de imigranți din periferia Berlinului însă, în absența unei contextualizări, povestea riscă să fie prea simplistă. Pentru că faptele Medeei erau monstruoase și pentru antici. Aceștia cunoșteau întreaga poveste, dinaintea dramei propriu-zise începând cu expediția argonauților pentru a obține Lâna de Aur, toate faptele odioase comise de Medeea, căzută pradă patimii iubirii - trădarea tatălui și uciderea fratelui ei, fuga celor doi din Iolcos, patria lui Iason, ca urmare a uneltirilor ei care au dus a nenumărata oară la crimă, și momentul expus în piesă după zece ani, pare-se fericiți, petrecuți de către cei doi exilați în Corint, când Iason se pregătește să se căsătorească cu fiica regelui Creon. Spectatorii cunoșteau întâmplările care precedau tragedia și unele din cuprinsul ei, ce îi alcătuiesc intriga, iar când urmăreau deznodământul intrigii aveau în minte toate acestea, inclusiv faptele pe care Medeea avea să le facă după aceea: să zboare într-un car înaripat la Atena, unde îi va naște regelui Aegeus, cel fără odrasle, un fiu, pe Medus (ce ironie că ea va fi cauza îndepărtării altei soții, căci grecii aveau dreptul să își aleagă altă consoartă dacă aceasta nu le năștea copii), și va încerca din nou, după ani, tot prin vicleșug și otravă, să-l ucidă pe Tezeu, fiul lui Aegeus crescut pe alte meleaguri care vine să fie recunoscut de tatăl său (Aegeus, spre deosebire de Medeea, nu știa de existența lui). Apoi, recunoscându-l chiar înainte să-l omoare, Aegeus îi va izgoni din cetate pe Medeea și Medus - deși în piesă Medeea îl pune pe Aegeus să jure: "Din țara ta să nu mă izgonești tu însuți niciodată, și dacă ar voi dușmanii să mă smulgă, să nu mă lași de bunăvoie, cât ești viu" și deci ar fi putut să se răzbune și pe el omorându-l, pentru că nu și-a ținut jurământul). Este narațiunea cunoscută a unui lung șir de fapte și situații de viață care se repetă ca un tipar, fiind toate pline de cruzime, uneltire și răzbunare și care duc implacabil într-o unică direcție.
E ca și când în Romania cineva ar scrie azi o piesă despre Mineriadă - paralela își are cred locul fiindcă omul modern nu se mai definește prin conexiunea cu mitul, ci cu istoria recentă - publicul ar cunoaște tot ce s-a petrecut înainte de acea dată: lunile de demonstrații din Piața Universității, evenimentele din decembrie ʼ89 și deceniile de comunism ce i-au precedat. Inclusiv cum s-a rezolvat totul după aceea. Și când s-ar înfățișa scena în care "minerii" năvălesc în București să facă "ordine", toată lumea ar ști despre ce este vorba. Nu este vorba de un moment, ci de deznodământul unui proces amplu - ciocnirea unor principii opuse care invocă ambele "binele" din perspective diferite.
Publicul din antichitate urmărea drama lui Euripide trăind emoția înfricoșătorului. Un amestec de groază, milă și stupoare. Povestea nu era a Medeei, soția devotată și părăsită de Iason în favoarea unei femei mai tinere, ci a necumpătării, a exceselor unui personaj care nu se dă înapoi de la nimic, oricât de monstruos, pentru a-și împlini patima, făcându-l astfel pe celălalt nu partener, ci complice. Și, probabil percepea mesajul piesei ca pe o pledoarie a cumpătării. Să fim moderați, să fim umani. Așa cum anunță corul la începutul piesei: "Dar lipsa măsurii nu este în veci de folos muritorilor, căci Soarta (hybris) jignită revarsă năpastă și chin peste casele lor", sau cum scria Aristotel în Poetica "să trezească emoția tragică și sentimentul de omenie".
Azi, spectatorul poate cel mult să citească pe net puțină mitologie înainte de spectacol, probabil de aici și ideea de a "simplifica", în loc de a contextualiza piesa, astfel încât să fie vizual sugestivă, cu impact din punct de vedere emoțional și ușor digerabilă - fără prea multe trimiteri culturale. Cu nu mult timp în urmă, tot ce nu se intra, ca informație, în spectacol era binevenit și folositor în receptarea piesei, într-un caiet program. Din păcate se optează pentru cât mai puțin text de prezentare în caietele program. Cine mai are răbdare să citească atâta? - este argumentul principal. Și totuși, unele informații, doar creionate ar fi binevenite, pentru a schița reperele unei lumi care gândea cu totul altfel.
O Medeea cerebrală
Dincolo de dificultățile evidente de a urmări o atare piesă în absența unor repere culturale, greutatea montării de acum provine, cred, chiar din propunerea regizorală pusă, paradoxal, sub semnul cerebralului. "Este ceva extrem de auster și de cerebral (...) - spune Vlad Massaci. Ea va fi o Medeea extrem de calculată și cerebrală, și în același timp extrem de fragilă, emoțională și emoționantă".
Și aici ajungem la capcana modernizării și esențializării. Reducerea povestirii plină de învățăminte a unui exces, care naște la tot pasul oroarea urmărind moderația, acel " Fii moderat în toate" al înțeleptului Solon, la o poveste cu iz de melodramă. Prezentarea Medeei ca o femeie sensibilă, devotată soțului, care a renunțat la tot pentru ființa iubită, și care este părăsită în favoarea unei tinere - cu care, până la un punct, spectatorului îi este relativ ușor să se identifice. Pentru că varianta lui Power tocmai pe asta mizează. Că toți știu ce înseamnă să te simți trădat și înțeleg durerea ei. Modernitatea lui Euripide ne impresionează și azi fiindcă vorbește cu multă subtilitate despre îndoielile omului înfățișat cu bogăția tuturor trăirilor sale lăuntrice, bune, rele. Însă este - sau mai precis poate fi- Medeea rațională?
Spectatorul pregătit sufletește să trăiască o stare de tremendum la un moment-dat se relaxează, pentru că după începutul plasat într-un decor sugestiv, în care Medeea tace prevestind furtuni, mai teribilă decât dacă ar izbucni, tensiunea în loc să culmineze progresiv, se aplatizează. Spectacolul nu trezește nici înfiorarea, nici mila, nici durerea, strigată de actori pe scenă, probabil tocmai ca urmare a deciziei de a trata subiectul rațional.
Medeea între persoană și personaj
Se discută mult despre Medeea în contextul discuțiilor gender, ca femeie care a fost reprezentată de autori, interpretată de bărbați pentru spectatorii preponderent bărbați; se amintește și ca alteritate, ca "celălalt", străin, barbară. Sunt reperele noastre de înțelegere. Totuși dincolo de povestea unei soții, exista narațiunea unui personaj bine inserat într-o tradiție culturală, având dimensiuni legendare: era nepoata lui Helios, strănepoata lui Hyperion și o avea ca mătușă pe vrăjitoarea Circe, cea care îi transforma pe bărbați în porci și îi ținea captivi, spune Homer. Protectoarea Medeei era Hekate, zeița htoniană a spaimelor nocturne, a magiei și vrăjitoriei. Nu era o simplă muritoare. Altfel, chiar scena de final este de neînțeles. Cum ce face că după atâtea atrocități se înalță în cer? Apoteoză? E adevărat că în montarea de acum, intervenția divină, prin carul zeului Helios este mai mult stilizată: peretele de tablă se ridică și eroina toată înveșmântată în negru, în moarte am putea spune sau în noapte, iese solemn în lumină. Plecarea ei e plauzibilă doar din perspectivă mitică chiar dacă "e verosimil ca multe să se petreacă chiar împotriva verosimilului" spunea Aristotel în Poetica.
Spectacolul lui Vlad Massaci, construit minuțios și cu atenție la detalii, pendulează între fragilitatea și duritatea eroinei, dar nu și între Medeea ca persoană și personaj mitic.
Contextul cultural
Mai este un aspect care merită amintit: contextul cultural. Piesele capătă anumite semnificații în diferite contexte socio-culturale. Îmi vine în minte un exemplu: Hamletul de la Nottara în contextul socialismului. Să montezi Hamlet în Epoca de Aur era un act de curaj, și totodată încurajare de deconspirare a abuzului de putere. Radiografia unei lovituri de stat, cum i s-a spus.
Medeea în varianta simplificată de femeie a zilelor noastre, devotată și abandonată de un soț nemernic între străini, în contextul migrației actuale pune întrebarea în cu totul alți parametri, fie că negăm asta sau nu. Iar umanizarea excesivă a Medeei, direct proporțională cu demitizarea ei, este ca o legitimizare a crimei ei pentru că a fost părăsită. Or, în fapt ei amândoi erau fugari. Mi se pare important acest aspect, care nu reiese din montare. Creon vrea să o alunge pe Medeea din Corint din cauza vorbelor (nu crimelor) ei, însă cei doi ajunseseră acolo tocmai în urma faptelor ei. Fuseseră alungați din patria lui Iason, unde acesta era urmaș la tron, din cauza uneltirilor Medeei care, sperând ca astfel Iason să urce pe tron, le-a convins pe fetele regelui Pelias să-și omoare pe tatăl. În Corint așadar nu doar Medeea se află pe pământ străin, ci și Iason. Iar exilul era în antichitatea greacă cea mai grea pedeapsă; surghiunitul era deprivat de drepturi politice, religioase. Definindu-se prin excelență prin apartenența de un loc, se credea că exilul mai rău decât moartea. Așa cum Iason spune în piesă: "Când am venit aici din Iolcos, țara mea, trăgând atât amar de chinuri încâlcit, ce dezlegare mai frumoasă-aș fi găsit eu, cel fugar, decât să mă statornicesc, unindu-mă cu fata regelui?" Opțiunea lui - schimbarea statului de exilat, încercarea de integrare socială și redobândirea statutului inițial prin căsătorie (este și unul din argumentele lui Iason dat Medeei).
A cui dreptate?
"În timp ce traduceam piesa, declara regizorul Vlad Massaci, mi-am dat seama că există acolo un vers - Dreptate, ochii plânși cer să te vadă! Și de aici am pornit povestea acestui spectacol". Inscripția de pe perete este în final ștearsă de Cor, același care la începutul piesei spune:" Dacă bărbatul tău a căzut în mreaja unui nou așternut nu-1 potopi cu mânia ta. Zeus îți va face dreptate." Argumentul personajului colectiv al Femeilor din Corint îndeamnă la dreptatea zeilor, superioară omenescului (chiar dacă mai târziu va empatiza cu Medeea). Medeea însă își face singură dreptate. Ea vrea să restabilească ordinea pe care mult înainte de Iason, chiar ea a răsturnat-o prin faptele ei, în numele Erosului. În textul lui Euripide în final, aflând de moartea copiilor, Iason cu ochi plânși o blestemă pe Medeea spunându-i: "Erinya copiilor tăi să te piardă și platnica fărădelegii, Dreptatea (Dikē)". Nu sunt sigură că replica lui Iason a rămas și în varianta montată acum. Ce mi se pare important este că Iason invocă la rândul său tot Dreptatea, încălcarea acelorași legități, Eriniile sau Furiile fiind zeițele care îi pedepseau pe oameni pentru crimele lor (mai ales paricid). Ce înțelegem însă este că nimic nu se restabilește, și fraza aceea pe care corul o șterge de pe perete la final poate ar fi fost mai potrivit să rămână acolo. Pentru că povestea își urmează cursul.
Andreea Grămoșteanu își construiește rolul cu multă rigoare și forță interpretativă, mergând mai mult pe ideea de rană. Este o Medeea când fragilă, când manipulatoare necruțătoare. Inedită mi s-a părut opțiunea actriței de a se lamenta la început în aromână, semnalând înstrăinarea, alteritatea personajului și punctul în care ea se conectează de Medeea, ca narațiune personală. Deși aromâna sună mai suav și n-are gravitatea bocitoare a alternanței de vocale lungi din greacă, efectul este neașteptat de puternic. Doar la început se simte acel orge, care semnifică și pasiune dezlănțuită, și mânie pustiitoare, și impulsivitate. Fără să își folosească tot potențialul dramatic, jocul ei actoricesc frumos dozat se oprește într-un punct, și credem că asta se datorează viziunii regizorale, axate pe ideea de cerebral.
Mi-a plăcut mult Alina Rotaru în rolul Doicii, devenită în varianta aceasta o tânără baby-sittter, pe care o interpretează cu multă inteligență artistică și tragism. Este credibilă și foarte frumos conturată ca personaj.
Reușită alegerea lui Marin Grigore în rolul lui Iason, joacă nuanțat și bine dozat, deși în final neputința lui este prea strigată.
Responsabilitatea concentrării corului într-o singură persoană pune o presiune prea mare pe Liliana Pană, astfel încât în dialogul cu Medeea dramatismul unor scene în loc să crească, pare să se scurgă, nesusținând tensiunea. Actrița are o stare impersonală reușită de mască, însă la răstimpuri există o căutare care nu este a personajului, ci a actriței.
Vlad Corbeanu interpretează cu sensibilitate rolul lui Aegeus, iar Radu Zetu este un Creon convingător și ferm care își apără polisul de destabilizare.
(foto: Diana Matei)
Medeea de Euripide
Versiunea modernă de Ben Power
Traducerea și regia: Vlad Massaci
Decor: Adrian Damian / Costume: Șteff Chelaru
Lumini: Vlad Lăzărescu / Asistent regie: Elena Tudorache
Distribuție: Andreea Grămoșteanu, Radu Zetu, Marin Grigore, Vlad Corbeanu, Andrei Brădean, Liliana Pană, Alina Rotaru.