Ce-mi aduc aminte (paranteză) din exercițiul respectiv de regie e că a fost mare vâlvă pe faptul că i se dăduse voie regizoarei să folosească apa în scenă, să pornească niște dușuri, ceea ce sigur, în contextul ăla e super tare, cum e - în fond - și în cazul unui spectacol profesionist. Țineți minte detaliul ăsta, fiindcă o să revin asupra lui.
Mă bucur că așa a arătat prima mea Medeea, întrupată de Andreea Grămoșteanu, care mi-a făcut inima franjuri în mare stil și mi-a dat niște fiori incredibili, care m-au ținut un pic și în metrou, cu gravitasul ei, cu felul ăsta dement, nebun, extraordinar de a jongla cu stările într-o alternanță foarte angrenantă. Pot spune, cu respecte cochete pentru tot restul distribuției, desigur, dar poate că pot fi și ei de acord, că spectacolul văzut de mine în această seară de duminică, 19 noiembrie 2023 mai exact, este spectacolul ei. E astfel gândit chiar și textual, de Euripide, dar și regândit congruent în adaptare de Ben Power, ca frescă a realității Medeei, prin ochii ei și cu acces la un singur tumult interior și expunerea constantă la el: povestea clasică, o dragoste pătimașă de soț, Iason, argonaut căutător al lânii de aur, care determină uciderea propriului frate în numele ei și duce, cu toate astea, tot către o iminentă trădare. Textul surprinde răzbunarea, desigur, cu inserția subtilă a acestui background mitico-istoric care structurează foarte bine motivațiile din spatele tuturor celor văzute. Și spectacolul se dedică răzbunării, cu o măsură egală cu care Medeea calcă pe cadavre, servilă aceleiași manii de a provoca suferință. Ben Power mai despovărează cât de cât puzderia de referințe și "decongestionează" extrem de fin, de suav, cu ritm, control perfect și delicatețe detaliile haosante, având grijă să așeze totul într-un plan inteligibil, grefat perfect pe nevoile publicului contemporan, care își dorește o anumită formă de consum a teatrului antic. Nu e, cu toate acestea, un compromis, ci e o soluție care face totul mult mai atractiv: de pildă, există o modulare a perspectivei patriarhale până către sensuri pe care le putem da și în cotidian. Un semn că situațiile descrise sunt repetabile, poate universale, chiar dacă poartă pretextul fantasticului mitologic, rezonând nefericit cu toposul numit generic "lumea a treia".
După ce operăm o reducțiune la (in)umanitatea viscerală, ajungem la concluzia că furia, răzbunarea au aceleași mecanisme intrinseci de manifestare. Gândurile se întind pe o paletă uriașă de nuanțe și doar cu o bună stăpânire de sine ele pot fi ordonate și analizate la rece. Și tot reducționist operând (dar și fiindcă avem în față o tragedie cunoscută și, prin puterea canonului genului, toți mor la final, deci nu e tocmai SPOILER), trebuie să avem în vedere ipoteza simplă: după o dragoste de o bună bucată de viață, trecută spre vârsta mijlocie deja, Iason își găsește o înlocuitoare mai tânără a soției lui, anume pe fiica împăratului Creon. Justificarea lui meschină pentru comportament este nevoia de a se cupla cu vița regală pentru a le putea asigura, Medeei și celor doi copii făcuți cu ea, un trai luxuriant, pe care îl merită. Vrăjeală, desigur. Mai apoi, temperamentul Medeei duce la iminența unui exil, iar în pragul exilului, femeia diabolică nutrește planul inuman prin care să-și urle durerea. Ucide cu farmece nevasta tânără 2.0 a marii sale iubiri, Iason, dar îl prinde în mreje și pe Creon, care moare asemeni. Apoi își ucide copiii, la care Iason ține ca la ochii din cap, pentru a-l distruge definitiv.
Și aici intervine actoria magistrală a Andreei Grămoșteanu, constrânsă conceptual să joace nu una, ci două Medee. Despre care noi, ca public, trebuie să nu le înțelegem doar ca alternante, ci trebuie să vedem (și să credem) că ele există simultan în aceeași persoană, ca expresie a luptei între conștiință și lipsa ei, între ce înseamnă binele pentru fiecare și care e binele comun, între altruism și egoism, două spectre aparent disjuncte care ne învață că obsesia (ca motor în sine) poate să anticipeze dezastrul chiar împotriva rațiunii și, poate și mai rău, poate convinge inima de necesitatea lui. Și am crezut fiecare secundă, un periplu răvășitor, pe alocuri comic, pe alocuri studiat, în intonație, cu un tact funcțional de a strecura ironii subtile, apoi forte, affannato, alert și tăios. Și ce valențe incredibile i s-au dat liniștii în acest spectacol, sau elementelor de paralimbaj (cum am și tras vreo două sperieturi la sunetul de tablă în care urmează un pumn dat cu toată forța), tensiune cât încape, un thrill continuu.
Iason (interpretat de Marin Grigore) e acolo, în parametri grecești antici, părul, structura feței asta ne spun de la primul contact, dar nu e ca și cum doar asta l-ar face 100% credibil. Și totuși, vedeți, la Andreea am zis că o "întruchipează" pe Medeea, în vreme ce, pentru toți ceilalți, simt să folosesc "interpretează". Trebuie că e și asta o observație subtilă pe care am remarcat-o abia după ce am scris. Iar la Marin știu ce m-a distanțat un pic de aceeași calitate: au existat niște tertipuri, niște șiretlicuri cu iz cvasi-comic, care scontau mai degrabă destinderi, ruperi de ritm (cum au fost, de pildă, gesturile foarte îngroșate de "verificare a ceasului" în timpul conversațiilor cu Medeea, totalmente superflue pentru mine, și - poate doar pe la început, până să se spargă gheața - ceva decalibrat între ridicarea tonului și motivul real din spatele ridicării lui, dar treaba asta s-a intensificat odată cu apropierea tot mai alertă de miezul poveștii).
Însoțitorul lui Iason, interpretat de Andrei Brădean, face - dar doar la început - puțină umbră situației și pare că doar fură scena, aleargă de colo-colo, cumva vădit conștient de sine, dar pare mereu departe de tot ce se întâmplă, încordat, vigilent, nenatural. Are, cu toate astea, o intrare glorioasă, care spală totul de până atunci: când îi aduce, răvășit, vești Medeei despre moartea lui Creon și a fiicei sale prin vicleșugul ei de a-i trimite mantia-zestre otrăvită. Acolo mi-a plăcut enorm ce a făcut, mi s-a părut execuția perfectă prin faptul că nu mi s-a mai părut un act de execuție, paradoxal. A dispărut "rolul", dacă vreți.
Aegeus, interpretat de Vlad Corbeanu, e o interacțiune a Medeei pe care mi-aș fi dorit să o văd dezvoltată mai mult, pentru că mi s-a părut dozată excelent și foarte potrivită, cu umor implicit atât cât trebuie, foarte umană și candidă. De asta mi-ar fi plăcut să mai tot văd, dar cumva tot în aceeași cheie, de aceeași calitate.
Doica, interpretată de Alina Rotaru e cumva într-o abordare dialectică alături de Liliana Pană, care devine "Corul" tragediei, personificat. Nu le distingi neapărat rolurile, ceea ce poate însemna că, longi temporis, e de fapt neclar cine e cine, iar asta intervine când operează o reducere la unu a corului, dar totuși păstrarea formei de umanoid, lângă un personaj cu aproximativ același tipic. Rolurile ar fi trebuit să fie recognoscibil diferențiate de "acțiuni", nu de lipsa lor, care e la fel pentru toate. Cele două personaje au devenit, prin asociere involuntară, un personaj colectiv în mintea mea: ele erau femeile. Păstrătoarele secretului Medeei. Am și uitat de cor foarte multă vreme, pentru că și Doica inițiase câteva faux-interacțiuni disparate specifice corului, așa că (iarăși) le-am amestecat. Dar și aici am o scenă care-mi place tare (cea care ar putea să-mi dea și cheia pentru dilema de dinainte): reprezentarea morții celor doi copii in absentia, prin stare, lucru cu atât mai vibrant cu cât abia atunci Corul (redus la unu) se suprapune (sau subscrie) reflectorului-clopot din care povestește cruzimea Medeei, pe care au susținut-o zeii în propria atrocitate.
Infanticidul are parte de o soluție regizorală foarte puternică prin recurgerea la absență și la simbol, iar scenografia e foarte funcțională când vine vorba de conceput elemente-surpriză. Totul se întâmplă pe un mecanism simplu de îngropare-dezgropare din maldărul de pietriș adus și configurat în scenă a diferitor unelte-cheie. Nu avem niciun edificiu, dar simplitatea unei movile de "țărână" ne trimite exact unde trebuie, ba mai mult, influențează chiar și proporțiile și - implicit - relația personajelor. Medeea își petrece mare parte din timpul scenic în vârful movilei, lângă un (faux-)perete. Tronează peste toți și toate, însă când se dă jos de acolo, în certurile cu Iason, de pildă, îi vedem slăbiciunile și la nivelul acesta simbolic al înălțimilor.
Cât despre prima moarte (cronologică), chit că e dublă, e doar povestită. Ne prindem că elefantul despre care se vorbește nu e în cameră, dar el există (paradoxal) la fel de vivace ca imagine în mințile noastre, in absentia. Știm cum a arătat nunta fără să o fi văzut per se, știm exact felul în care tatăl și fiica au murit, prin asociere cu propriul imaginar, iar asta e o a doua formă de reprezentare a morții.
Îmi place omiterea intenționată a explicitului din ecuație și apetența pentru o altfel de explicitare, prin logos, respectiv simbol. Acțiunea nu ar putea cumpăra vreodată starea, care ține de esența tragediei, de antropocentrism interiorizat, de valori și principii, de măcinări de ordin ideatic, de violență voalată, dar la fel de pregnantă, de abuz alarmant, dar prezentat cu un soi de impact-conservat în natura-i intrinsecă.
Înțeleg că pârghia textuală care declanșează totul, exilul Medeei și planul bolnav de răzbunare, este discuția ei cu regele Creon, care se teme de farmecele ei și de ce sprijin ar putea avea de la zei pentru a-și vedea îndeplinite gândurile mârșave, dar chiar nu cred că era nevoie de pseudo-scena discuției propriu-zise între ea și Creon. Andreea și-a păstrat impozanța cerută, cu scop și deznodământ, credibilă, dar a făcut un efort dublu acolo, cel în plus fiind de a completa absența lui Radu Zetu, care îl interpretează (sau doar schițează ideatic, mai bine spus) pe Creon. Radu intră flegmatic, ca pe platoul unei emisiuni TV și continuă într-o cheie în care cuvintele lui ies pe gură tare ciudat, când turuite bombastic à la Te pui cu blondele?!, când îngroșate metafizic (întrucât nu poate fi vorba de vreun dialog serios), de nu mai înțelegeam niciun fel de intenție: mă, deci, regele ăsta se teme de ea, dar o ia în râs, dar de ce tot vorbește ca Fără Zahăr în piesa aia a lor, Mă duc la munte azi (dacă ai înlocui "munte" cu "nuntă", totuși, pentru context). Când gesturile lui conjugate cu tonul nu-mi aduceau aminte de Dan Negru, mai avea ceva din asertivitatea tot flegmatică a lui Virgil Ianțu în emisiunile tip Vrei să fii milionar?, nu o asculta deloc pe Medeea, era preocupat mai degrabă de forma cuvintelor sale, într-un experiment futil cu tot felul de tonuri, care mai de care mai disonante cu situația concretă. Sunt sigur că știa ce joacă (deși impresia a fost că nu) și poate doar a fost o seară mai bizară pentru Creon astăzi. Dar sper că nu asta e și miza reală a scenei, actul de a intra ca Aurel Temișan pe picior de plecare de la o cumetrie, flegmatic ca dracu și pus pe caterincă care se vrea cât mai naturalistă, la modul "atitudine glume unchi". Nu tu frică, nu tu siguranță, doar o ciudățenie alarmantă pentru spectacol care m-a făcut doar să mă gândesc că - dincolo de importanța ei în poveste - dacă s-au putut ilustra trei morți fără moarte per se, tot așa putea să lipsească de tot scena cu Creon și să intre, prin tehnica deja discutată, doar în imaginarul nostru, pe post de discuție de vizualizat și gata.
Dar chiar și așa, uite încă un test de valoare trecut cu brio de Andreea Grămoșteanu ca Medeea, care a ridicat foarte tare scena asta prin interacțiune. Și nu, nu sunt biased că zic asta, o zic prin strictă referire la spectacolul de față, așa cum analizez fiecare reprezentație prin raportare la ce mi-a fost dat să văd în momentul acela.
Medeea de Euripide, versiunea modernă de Ben Power e "de vânat" obligatoriu, la Sala Atelier de la Teatrul Mic, oricând auziți sau dați peste ea, și sper din suflet ca tot ce am scris pe aici (mai de bine, mai nu) să vă schimbe dispoziția de a lăsa hazardul să acționeze în intenție activă de a o vedea. Am și o glumiță despre un format One-Woman-Show, dar o să o fac doar spunând că "Am și o glumiță despre un format One-Woman-Show". Din nou, pentru mine Medeea (și ca prim contact cu textul în montare profesionistă) merită toate aplauzele și chiar e o super mare bucurie că aici o să am etalonul de acum, oricâte / orice alte montări subsecvente aș mai vedea. Chapeau tuturor!
P.S.: Să nu uit, că am zis că revin la detaliul cu utilizarea apei în scenă. Da, măi, plouă! Se aud tunete mare parte din spectacol, iar pe final începe o ploaie (cum "se plouă" în scenă, desigur), iar Massaci deschide peretele fals care sprijină movila Medeei (aproape) cum deschide Purcărete poarta Infernului în Faust, iar faptul că toate astea se întâmplă într-o aglomerare, dar totodată și într-o ordine atât de frumoasă și de firească nuanțează și mai tare direcția tragediei și potențează la maximum starea generală cu care, cum ziceam, am ajuns până la metrou după, dacă nu chiar și puțin în el. Și am retrăit totul și scriind acum cronica spectacolului.
(foto: Diana Matei)