Ce o mai face, dom'le, Tennessee Williams actual, în schema societară, dar și dincolo de ea? Ziua spectacolului începuse - și pentru mine și Iosif - în aceeași cheie. Nu ne-am hazardat să ne luăm biletele de tren din timp, sau - mai bine zis - ne-am hazardat să nu ne luăm biletele de tren din timp. Ajunși în gară, ca într-un sitcom bizar sau, de ce nu, ca într-un écriture de Tennessee însuși, toate au început să ni se întâmple parcă în ciudă: întârziatul perpetuu, negăsirea biletelor, așteptarea la o coadă devastator de lentă, aproape nemișcată vreo jumătate de ceas. Deja ne treceau toate apele alea ca pe (sic!) pisica pe acoperișul fierbinte. Am crezut brusc că o să fim mereu la un tramvai numit dorință distanță să ajungem. Am găsit autocar, în cele din urmă. Ne-am încadrat.
Am văzut un pic din Brăila fugitiv, așa, cu McDonalds deloc festiv și urmăriți și urmărind noaptea iguanei, o sumedenie de mașini de poliție (parcă de jucărie, dar supradimensionate) toate adunate într-un loc, același, dar vreo treizeci. Pisici în frunze care se confundau cu frunzele. Și totuși: o rezolvare. În teatru ne așteaptă biletele. Pe ele ne sunt scrise locurile, dar ne strângem în picioare în holul teatrului. Așteptăm. Se vede un voal frumos, verde închis, care curge peste scări și subit ne lovim de Conchita Chiricheș, acest mezzo-sopran super talentat, super simpatic, care ne deschide seara cu un moment muzical în spaniolă.
Îmi sclipesc ochii. Cineva chiar și-a făcut temele și - de ce nu - a și predat. Cineva a înțeles bine de tot Tennessee Williams. Devin copil un pic, intru în joc, îmi țin inima în gât și mă uit cu o bucurie de aia fenomenală. Momentul o să ni se implice / explice mai încolo, cu o tehnică bună de flashback, cu inserții foarte subtile, ca un puzzle în care totul are (sau va avea) sens. Dar începutul ăsta convențional cumva, dar într-o neo-convenție, începutul ăsta poate trece și către perspectiva autobiografică / de lupă și acceptare a sexualității dramaturgului american, pentru că în multe dintre textele sale ni se dezvăluie în felul ăsta.
Și revin, cineva a înțeles foarte bine și (mai ales) extratextul Menajeriei de sticlă. Urmează un periplu, Ciprian devine naratorul, dar devine și Tom, devine, iată: NaraTom-ul poveștii la care urmează să asistăm. Ne introduce foarte bine extratextual vorbind și îl suspectez pe băiatul ăsta de o genialitate între studiu și întâmplare. Suntem conduși pe ușă către sală, intrăm în ceva ce emulează foarte bine un subsol în vremea războiului, vedem proiecții pe pereți și ni se ține o mică (și foarte clară) prelegere despre istoria vremii aceleia, cu reveniri subtile la cotidian, mereu prin comparație (și comparația asta, ce putere are, doamne...). Vedem apoi peste proiecție umbrele colegilor spectatori și ni se dă iarăși iluzia că și noi construim povestea, ori că ea se asamblează firesc în jurul acestui sistem compact care devenim. E vorba de niște tehnică fină, care vine ca mimesis tot din hiper-explicabilitatea din scriitura lui Tennessee Williams, de aia și apreciez teribil cum a fost redat. Mi se pare un meta-Williams, o veritabilă lecție de intertextualitate în adaptare și o transpunere-melanj foarte potrivită și foarte naturală în scenă (scenă în care suntem invitați deja de acum).
Am zis că se joacă la Studio, dar se joacă și arenă. Am fost și noi parte din extratext și încă suntem și după așezare. Ciprian, care se demachiază, ne invită în lumea în care nu există telefoane mobile, devine foarte glumeț, dar de ajutor, în a le închide. Uite un mod altfel de a integra declamările uzuale despre deviceuri în teatru. Apoi sunt deschise și faux-întreținute (totuși în controlul situației tot Ciprian e) câteva conversații așa, de pamplezir. Cineva din public întreabă: "De ce te demachiezi?", iar Ciprian răspunde: "Demachiaj." Și inima mea începe să bată mai tare de acolo, gluma asta deja m-a cucerit și a și ridicat nivelul a tot.
După "demachiaj" Ciprian devine (pe bune) NaraTomul poveștii noastre. Partea stângă, departe, până către unde am intrat, devine toposul extratextului, apoi ies din freeze direct în pâine (sub ochii noștri) personajele: Amanda (Monica Ivașcu), Laura (Blanca Doba), Jim (Jim e doar un gimmick acum, dar mai târziu prinde viață prin Sever Bârzan).
Decorul e pe cât de simplu, pe atât de complicat-simbolic, dar totuși există un respect inefabil în corespondență între omienouăsutedouăzeci-ul american cultural-istoric și reprezentarea lui pe scenă (o scară 1:1). Am zis ceva mai sus că pe drum spre teatru am văzut pisici camuflate în frunze, și nu întâmplător am zis, à la Tennessee, cum ne poartă obișnuința: și aici văd o oarecare bază de Frunză, dar în sensul apetenței ăsteia pentru detaliul care respectă: ajută povestea, nu încarcă, impresionează ca butaforie prin concretul ei și chiar aduce în scenă Mission / Arts and Crafts, cu ceva Art-Deco, dar și cu modernismul timpuriu. Nu sugerează, ci direct: plasează, iar asta e minunat. Și mă bucur că se mai conservă și așa mijloace în spectacole, despre care m-aș întrista să devină lecții, dar despre care pot să zic oricând: îmi place întotdeauna simetria generată de simbioza regulilor teatrului dramatic. Și, pentru spectacole cum e Menajeria de sticlă, suflețelul meu se bucură mult de clasic. Mai e nevoie și de clasic și rostul lui e atât de frumos și de simbolic totodată. Suntem, cu acte în regulă, într-o sufragerie 1920-ască.
Și poziționarea asta, tip meci-de-tenis între text și extratext (ce se întâmplă în dreapta versus în stânga, pe unde am intrat și noi) are potențialul și chiar construiește iluzii care bucură. Ceva îți distrage atenția acolo pentru ca orice altceva să se întâmple dincolo. Și viceversa. Deci și publicul are treabă aici, să muște și să intre în joc. Merită din plin.
Obiectele care apar, pe rând, care de pe unde, nu sunt întâmplătoare, dar chiar și accidentelor li se poate deduce un sens. Să luăm, de pildă, lanterna lui Cehov: Ciprian(aratorul) intră în scenă cu o lanternă (încă nu e Tom, încă vorbește doar cu noi, din afara poveștii). Scapă lanterna și lanterna se defectează. Cu tact perfect și nespusă delicatețe, Ciprian are acum o ocupație suprascrisă celei inițiale: repară lanterna, Handy Manny! Dar asta pentru mine a funcționat și simbolic (dincolo de iminența accidentului): Când Tom e personaj, lanterna lui naratorială nu mai funcționează, gata explicația!
Mașina de scris are un sunet plăcut pe care mi l-aș pune și în căști la somnic, dar are și sens, ba se mai și pasează între frați foarte gingaș și natural, devine un element de legătură, un liant chiar și în conflictul subsecvent.
Tom duce o viață dublă, iar peruca văzută în valiza deschisă, pentru scurt timp, ne trimite automat la prima scenă, cea din holul teatrului, cu Conchita Chiricheș (spanish version), tot așa cum te trimite Proust în amintire cu madlenele lui obsesive-obsedante, doar că aici intervine și un rafinament de ritm, aproape că poți să clipești și să pierzi tot, și e tare păcat. De asta spectacolul ăsta te ține, de fapt, în priză pe toată durata lui. Totul se explică prin ceva și se dublează prin altceva, dar nimic nu se îngroașă. Totul e un mecanism perfect ermetic funcțional care generează posibilități (și le închide cu scop și deznodământ, pe toate, mai devreme sau mai târziu, dar într-un fel care încă te mai poate surprinde, oricât ai ști ce se petrece).
Boala scriiturii din anii '40 americani (sau cel puțin a lui Tennessee Williams) e fix asta: că rezolvă totul. E mai degrabă o matematică fină, o formulă acțiune-consecință, ceva care dă și o grandoare cinematică de irepetabilitate, ceva care duce și spre vis, dar și trezește. Nimic nu e eliptic, nimic nu e neexplicat, ci mai curând Ne-e-explicat cu o subtilitate răvășitoare. Dacă ai simțit vreodată că viața ta e un film, poți fi sigur că Tennessee i-a semnat caietul tehnic, sau cel puțin ți-ai dori așa ceva.
Trecut-am, deci, prin magia de iluzie, prin meciul de tenis, prin scenografie. Și ajungem la inserția superbă de lumină și / sau lipsa ei, care te face cumva să te întrebi dacă e tot un happening sau e studiat.
Happening sau studiu tehnic în fundal? De customizat pe magia pe care și-o dorește fiecare spectator în spate. Se ia curentul la un moment dat (după mai multe somații scenice a unei posibile situații de felul ăsta), iar jocul nu se mută, dar se mută într-o lumină caldă, naturală, dar scăzută, de la sfeșnicele cu lumânări (1:1, reamintesc). Asta numai după ce se joacă puțin timp în întuneric, dar extrem de bine echilibrat. Cred că asta e, cred că fiecare artificiu ales devine un veritabil as prin sincronizare, întocmai ca un actor care știe cum, unde și când să dea un punch line, dar știe și toată construcția de până acolo. Și chiar de mi-aș propune să nu reacționez, de-a-ndoaselea de cum îmi dictează inimioara asta supusă acum la mult efort plăcut și dorit, chiar și în amintire, tot n-aș avea cum să nu tresar la niște lucruri atât de simple, dar care funcționează atât de smart. Am avut ochii umezi tot spectacolul și erau momente (poate chiar anapoda) când mă regăseam plângând de fericire chiar și la o scenă comică.
Monica Ivașcu face o Amanda extraordinară. Ridică și umple totul cu prezența ei și, sincer, e exact acolo unde trebuie. Sunt două ore și ceva de mamă, dar de mamă pe bune, cu cicăleli, cu teatralitatea perfect calibrată și în viața de zi cu zi, inflexiunile, victimizarea, apetența pentru grandoarea gesturilor, dorința de a epata, escapismul, aceleași două-trei ticuri, aceleași două-trei obsesii atât de adevărate și de bine ilustrate. Un taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca (o pauză, dar nu prea mare) și apoi: taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca. Și chiar atunci când ai crede că s-a terminat și că nu se mai poate, ei bine: taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca-taca.
And some more taca-taca. De ce nu, poate, chiar un UNITER-TACA-TACA. E sută la sută un emploi ce am văzut acolo. Și m-a cucerit indubitabil. Foarte bun.
Și Laura (jucată de Blanca Doba), Dumnezeule mare și atotputernic. Cât de bine și de candid e portretizată Laura, sora lui Tom, infirmă, care se lasă de școală și nu-i rămâne decât opțiunea de a-și găsi un soț care să o întrețină. Laura, cea care are o colecție de bibelouri pe care mama ei o numește "Menajeria de sticlă". E un spectru foarte mare de joc acolo și e dozat excelent și m-aș uita la infinit, mi s-a părut pur și simplu fascinant. Și nimic n-a fost tautologic, nimic nu s-a explicat mai mult decât ar fi nevoie. Nu s-a declamat infirmitatea, ci ni s-a confesat și o sensibilitate a tuturor personajelor, grefată pe ea. Am intrat în jocul ăsta, nici noi, spectatorii, nu aveam voie (prin convenție) să "folosim cuvântul interzis". Și mi s-a părut minunată obediența asta indusă, cu tot cu misticismul cu care vine ea împreună: răspunsul e simplu, am crezut tot ce ni s-a arătat, pentru că totul ni s-a arătat să fie crezut.
O prezență de gimmick, parcă din alt (dar deopotrivă același) univers, Jim O' Connor, posibilul (și unicul) pretendent al Laurei, fost coleg de liceu cu ea și un băiat pentru care fata nutrește o dragoste ascunsă dincolo de un iceberg de timiditate. Jim, invitatul așteptat, musafirul, colegul lui Tom de la fabrică, jucat de Sever Bârzan, intră în scenă adus chiar de Tom. Intră ca un obiect, ca o statuie vivantă, pentru plăcerea naratorului nostru, dar și pentru un efect tehnic-estetic foarte bun. Apoi prinde viață. Știu, e clișeic să zic "prinde viață", dar cum altfel să punctez o rupere atât de viscerală de formă? Jim se bombează cu personalitate, devine tridimensional, dar tocmai artificialitatea procesului ăstuia, contrastul, lucrurile astea îl chiar hiperumanizează. Și Jim (Sever) vine și cu înțelepciune. Și vine și cu dezinvoltură. Comic, naiv-sentimental câteodată, câteodată de o cumpătare ieșită din comun. Jim, animalul social, prins în aceeași rotiță industrială ca Tom, dar cu aspirații de conducere (că doar nu degeaba un curs de oratorie acolo, la palmares). Intrigile socio-politice (sau politizate, cel puțin) se îmbină natural cu povestea, cu vremea, cu toposul apropiat scenografic și de dimensiunea asta contextuală ca-ntr-o discuție frustă de viață. Și, cumva, ceva din tehnicalitatea poveștii precedente, care l-a tot amintit, dar bidimensional, ceva rămâne chiar și după glisarea către perspectiva completă de personalitate în care îl și cunoaștem. Ce rămâne e un aspect pe care l-am gustat sigur prima, poate a doua, cumva și a treia oară, dar atât: boxatul intermitent în aer în pauzele dintre sau în timpul conversațiilor. A funcționat ca cioacă, a umplut spațiul bine de câteva ori, dar să-i mai ia cineva lui Sever mănușile imaginare de box din mână câteodată. De la un punct încolo nu mi s-a mai părut că ar clădi ceva real, ceva natural în personaj, ci doar că e un gest împins paroxistic și muls de potențialul lui comic. Nu e un catch-phrase în sine, să zici că ar avea sens, ci e o găselniță (ușoară) de umplere a spațiului. Și, din punctul ăsta de vedere, să nu fiu totalmente sever cu Sever, ce a făcut în extratext (ca personaje intermitente și tratate așa, fugitiv, ca innuendo-uri în reprezentare) a fost de un deliciu exponențial mai mare. Pot să înțeleg cheia și pentru Jim, mai ales că există categoric un contrast de personalitate, niște ciocniri spiritual-materiale acolo. Și chiar de ar fi fost asta viziunea, pare mai degrabă o schiță. Dar sensibilitățile sunt salvatoare, într-adevăr.
Am tratat cronica de față de parcă aș scrie despre spectacolul meu preferat din 2023, care acum e pe final. Și chiar am scris despre spectacolul meu preferat din 2023, care e în top 2 cu Naufragiat!, regizat tot de Andrei Huțuleac, tot cu echipa din Brăila. E ceva cu Teatrul de la Brăila de acolo, mă face să mă gândesc serios să-mi iau o chirie, ca să pot să mai vin și mai pe chill, nu neapărat Williams-ian, ca acum. Dar oricum, îmi declar acuma, în final, dragostea uriașă pentru teatrul dramatic de formă pură, care e tot mai des într-un limbo acum cu teatrul post-dramatic. Sigur, toate au rostul lor până la urmă, dar o poveste care nu declamă ceva, ci doar se scaldă în bucuria pură de a o spune, așa o poveste face cât două, face cât zece.
Chapeau întregii echipe și mulțumesc pentru ce am văzut, un spectacol care, dacă e să o închei tot în nota dramaturgului, nu e deloc (dar deloc) un small craft warning. Mai degrabă big craft pleasure.
(foto: Anastasia Atanasoska)