Pot spune că am trăit într-o singură zi o dezamăgire și o puternică satisfacție. Un demers evanescent până în străfundurile textului, îmbinare artificială a două planuri unite doar prin acordurile violoncelului lui Mihai Grigore în Despre tandrețe. Vlad Trifas și cei patru actori, Ioan Coman, Macrina Bârlădeanu, Șerban Gomoi și Ioana Cojocărescu, au încercat să dea culoare unor situații banale, desprinse din actualitatea angoasantă a prezentului amenințat de stres și confuzii. Zvârcolirile ilare ale feminității în cuplu (halucinațiile drăguțele) și "crima" zdrobirii cochiliei unui melc fac "obiectul" introspecției în sensibilitatea și fragilitatea relațiilor umane. Atât. Fără urmări. Fără empatizări de substanță. Simple dialoguri secvențiale, eterogene și factice. O simplă însăilare de scenete. Mai comice, mai puțin comice.
Tot cu patru actori, Andrei Huțuleac reușește o performanță compozițională de zile mari. Mi se pare, până acum, de departe, cel mai tulburător și impresionant spectacol prezentat la actuala ediție a festivalului brăilean. O realizare de înaltă ținută artistică, dovadă a maturității teatrului brăilean ajuns la 75 de ani de existență.
Conceput pentru sala studio, spectacolul demarează în forță cu un surprinzător intro muzical susținut impecabil de Ciprian Chiricheș în travesti pe scările de la intrare, după care el devine pe rând gazda noastră primitoare, atentă, care se demachează în fața noastră, își ia sarcini de narator și în cele din urmă devine Tom, personajul din piesa lui Tennessee Williams, care ziua lucrează la un depozit de pantofi iar noaptea petrece prin localul-cinematograf, deghizat și beat, urmând drumul pierzaniei pe care a luat-o tatăl său părăsindu-și familia.
Portretul tatălui cu rânjetul lui respingător, mare, periodic luminat semnificativ, atârnă insinuant pe peretele camerei sărăcăcioase din apartamentul familiei. Tom este un revoltat, una din prefigurările, in nuce, a prototipului "tânărului furios" de mai târziu, din teatrul furiei și al violenței din anii 1960 - 1970. Drama unei familii modeste din Saint Louis, cu accente autobiografice, este situată în preajma crizei economice din anii 1930 cu toate neajunsurile și greutățile aferente. Scenografa Maria Nicola uzează de suficiente elemente de mobilier, aparate și vestimentație pentru a sugera atmosfera gri a perioadei: canapea ieșită din modă, oglindă, sfeșnic, telefon negru de ebonită, scară de pompieri specifică, patefon, costumație retro. La care se adaugă proiecții de arhivă spre localul cu pricina și secvențe de film, iluminări și ocultări succesive (light design: Lucian Moga).
Drama familiei se dezvăluie treptat, pe măsură ce Laura, sora lui Tom, handicapată, taciturnă și puternic interiorizată, își deplânge soarta și izolarea. Trebuie spus că actorii sunt foarte bine aleși pentru rolurile încredințate. Fragilitatea, sensibilitatea maladivă, afazia, susceptibilitatea excesivă, frica de oameni, sunt elementele particularizante deținute de tânăra actriță Blanca Doba și exploatate la superlativ pe tot parcursul reprezentației. Laura cunoaște o ieșire din stările ei depresive, pe timpul vizitei lui Jim, colegul de serviciu al lui Tom, stare de exaltare timidă a unui suflet plăpând, retractil, simțire subliniată cu mare delicatețe, după care cade din nou în același marasm. Blanca Doba e etalonul fragilității psihice într-un mediu al vulnerabilității asumate.
La polul opus evoluează Monica Ivașcu în Amanda Wingfield, mama celor doi copii, o femeie energică, voluntară, preocupată, dedicată exclusiv copiilor, după ce soțul ingrat și alcoolic a părăsit-o. Monica Ivașcu e mai bine în rol decât în închipuita Florence din În plină glorie. Siguranța acțiunilor personajului parcă oferă actriței siguranță în interpretare, forță în rostirea replicilor. Între ele există o simbioză benefică pentru spectacol.
Sever Bârsan, împopoțonat americănește, cu pălărie și vestă cu steagul american, pare o parodie în Jim O'Connor, prietenul lui Tom. Actorul dă frâu liber unui optimism patologic, debordat, specific între bărbații generației cu speranțe de înavuțire. Jim se apropie cu înțelegere de Laura, dar îi conturbă definitiv universul de trăiri și simțiri, al cărui simbol este "menajeria de sticlă", figurinele-bibelouri adunate și păstrate de ea ca talismane neprețuite.
Limbajul adoptat de Andrei Huțuleac este dur, violent, precum viața angoasantă a personajelor. Regizorul tensionează acțiunea prin scene dinamice, rotative aproape, în vârtej, de mișcare turbulentă, asociate cu lentori, tăieri de ritm și clar-obscur-uri de pătrundere în intimitatea personajelor. După ce asistăm la rana psihică pricinuită de Jim Laurei spunându-i că are parteneră și urmează să se căsătorească cu ea, regizorul introduce zgomotul infernal al unui aparat electric ce respinge explicațiile dintre Amanda și Jim. Replicile lor nu mai sunt necesare, deși sunt țipate. Zgomotul ostentativ vine să acopere trauma, să nu auzim vacarmul sfâșietor din sufletul Laurei. Cu rolul lui de narator și personaj, titirez învârtejit pe scândura scenei, ba și cu aparența de regizor, Ciprian Chiricheș are alura unui factotum de o mare agilitate în mișcare și gândire. Disponibilitatea unui verbiaj accelerat transmite permanent o stare de agitație interioară a personajului dornic să evadeze cu prima ocazie din peisajul familial. Și ieșirea lui se produce sub ochii spectatorilor de-a dreptul șocați. El sparge pur și simplu tabloul tatălui, șablonul psihanalist obsesiv și se eliberează de trecut. Săritura lui în tabloul tatălui înțepenit cu zâmbetul tâmp pe buze este un act de revoltă și de renegare foarte sugestiv, de cea mai subtilă rezolvare scenică, desigur, pe măsura acestei montări memorabile.
(foto: Anastasia Atanasoska)