Întâmplarea face ca acest Familiar să se suprapună - în planul ficțiunii - cam fix peste ideea regizorului româno-american Eugene Buică, cu al său epatant documentar Mrs. Buică. Dacă documentaristul avusese curajul și răbdarea (plus alte câteva determinări...) să-și filmeze ciné-vérité părinții, de-a lungul a două decenii, Netzer construiește o ficțiune dură, tensionată, tulburătoare despre tenebrele unor relații de familie toxice din perioada anilor '80.
Curiozitatea patologică a cineastului fictiv (personajul Dragoș Binder, fost Neacșu) de a elucida și transfigura într-un film de investigație / auto-analiză încâlcitele și traumatizantele istorii de familie aduc sub lupa cercetării, printr-o scormonire ferventă, acerbă, fără milă, un maldăr de insanități calcifiate de-a lungul a peste jumătate de secol de viață: dispreț, ipocrizie, impostură și - pe cale de consecință - (d)efectele conexe: trădare, frustrare, remușcare, neputință, umilință. Viața familiei Neacșu se relevă, pas cu (im)pas, asemeni unui turbion de înșelăciune, lașitate, cinism și resemnare. O paternitate incertă, dar generatoare de refulări mai mult sau mai puțin sterile, de ură și neputință, toate într-un sos gros de violență emoțională, verbală și fizică constituie fermentul parcă fără sfârșit al bănuielilor, incriminărilor, acuzațiilor. În centrul lor, regizorul filmului din film (impecabil jocul trepidant, fremătător al lui Emanuel Pârvu), se zbate contorsionat, aruncat în toate direcțiile - asemeni unei bile din cele bubuite până la epuizare în jocul de flippere - de suspiciuni, incriminări, slăbiciuni și alte sechele psiho-afective. Într-un confort casnic, aparent fără cusur, se acumulează resentimente și se consumă cu înverșunare acuzații, amenințări, chiar confruntări brutale, contondente. În căutarea paternității adevărate, fiul obsedat, chinuit și violent face totul praf în jurul său. Nu scapă turbulențelor sale nici iubitele - căci, așchia nesărind departe de pom, viața lui sentimentală rămâne înfundată în șleaurile duplicității afective. Ce mai la deal-la vale, Casa Neacșu - Binder, colcăie, cu anexele Alina-Ilinca, cu tot, de o trepidație insalubră și auto-nimicitoare. Dialog, încredere, compasiune? De unde...?! Copilul acesta (cel cu opoziția, nu cu poziția) revoltat și înrăit face și el praf în jur. Cine spunea că adevărul ne face liberi? Aiurea. După revelațiile din dosarele de la Securitate (acolo unde până și lipsa unui asemenea act incriminator poate provoca cele mai urâte, dar îndreptățite bănuieli), protagoniștii rămân să-și poarte la infinit traumele, rușinea, vinovăția. Totul se poate exprima într-un singur cuvânt: dezastru. Unul total, absurd, fără noimă și fără leac.
Stăpânind cu multă siguranță ițele conflictuale, Netzer (care a și co-scris scenariul împreună cu Iulia Lumânare) face o vivisecție crudă dar, până la urmă, necesară pentru curățire. Filmul are nu doar ritm, ci și o încrâncenare trepidantă, ce ține spectatorul cu sufletul la gură. Împreună cu Emanuel Pârvu, Adrian Titieni și Ana Ciontea contribuie, prin interpretări solide, remarcabile, la edificarea iadului familial și familiar. Așa cum Iulia Lumânare (Ilinca) și Victoria Ecaterina Moraru (Alina) vin cu aportul lor interpretativ la edificarea atmosferei irecuperabile de duplicitate și neputință, de lașitate, frustrare, resemnare. După ce se scurg toate zoaiele, Familia-celula-de-bază-a-societății rămâne o ruină jalnică, gemând, icnind și scâncind într-o inutilă supraviețuire. Și cu asta... filmul este gata. Dacă v-au plăcut bufonii (sau paiațele), mai poftiți și mâine seară.