A trecut un deceniu de când am văzut Poziția copilului... mi se pare ireal. Aveam doar doisprezece ani atunci, dar încă îmi amintesc atât de clar anumite scene și replici. În special conflictele dintre fiu și părinți - o mamă manipulatoare și un tată pasiv. Nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit și în Familiar aceeași dinamică de familie atât de... familiară. Netzer nu încearcă deloc să demonteze bănuiala privitorilor cum că filmul ar fi unul autobiografic. Apelând la conceptul de metacinema, regizorul ajunge chiar să confirme această impresie. Este aproape imposibil să îl separi în minte de protagonistul Dragoș Binder, un român "de origine săsească" care încearcă să filmeze un documentar despre trecutul familiei sale în comunism și află că de fapt nu se trage din nemți. Însă cât de mult din cineast se regăsește în personajul principal nu este atât de relevant pentru miza filmului. Decât dacă motivul pentru realizarea producției a fost același ca al regizorului fictiv: de a-și exorciza proprii demoni (sau fiindcă este "ahtiat după succes", cum este ulterior acuzat). Terapie prin artă, râvnire după faimă sau deconspirare subtilă a unui adevăr dureros despre sine - oricum ar fi, calitatea lungmetrajului este de necontestat.
Încadraturile clasice filmate cu o cameră handheld relativ dinamică și cromatica neprelucrată și dominată de culori naturale conferă un sentiment de film documentar. În ce privește distribuția, ea nu ar fi putut fi mai potrivită. Emanuel Pârvu își dozează perfect emoțiile, jonglând cu furia, victimizarea, agresivitatea și misecuvinismul, și este de nerecunoscut în rolul principal - ba chiar aș putea spune că schimbarea fizică radicală îl face să semene mai mult cu însuși Netzer. Iulia Lumânare (Ilinca) își joacă cu o naivitate foarte convingătoare partitura de fostă iubită care rămâne la dispoziția bărbatului până clachează. Adrian Titieni - căruia i se potrivesc mânușă rolurile de tată, că nu degeaba e distribuit în atâtea - e figura paternă, încrâncenată și sobră, după care este modelat copilul, iar Ana Ciontea - partenera sa de scenă și în Marița - interpretează în cheie realistă mama oportunistă care trage sfori.
Subiectul regimului comunist în România a fost exploatat la maxim în filmele din ultimii ani, într-atât încât găsirea unui fir narativ legat de acea perioadă care să nu plictisească a devenit o provocare. Cu toate acestea, Netzer reușește să păstreze interesul spectatorilor prin intermediul unei nișe despre care nu s-a prea vorbit până acum: condiția sașilor în perioada pre-1989 și emigrarea lor în vest sub pretextul "reîntregirii familiei". Însă Familiar este mai degrabă o investigare personală a trecutului din comunism, căci acțiunea se petrece în prezent, fiind foarte ancorată în actualitate (chiar și prin prisma gadget-urilor folosite - deși au fost scoase pe piață de ceva timp, dispozitivele iqos sunt încă destul de rar prezente pe marele ecran).
Netzer nu ezită nici de această dată să își pună personajele în situații cât se poate de delicate, împingându-le până la limite, situații pe care le tratează cu un umor negru specific. Tragedia și comedia se împletesc armonios, o combinație purtătoare de nebunie ce culminează în dansul protagonistului de pe terasă, parcă desprins dintr-un film de Tarantino. Statutul femeii în acest film este și el destul de delicat. Infidelitatea mamei, nu cea a tatălui, este blamată pentru destrămarea familiei, iar Dragoș profită de femeile din jurul lui în funcție de nevoile momentului - dar niciodată sexuale. Această notă patriarhală este contestată, totuși, în momentul în care Ilinca decide în sfârșit să dispară definitiv din viața fostului său - un narcisist care nu are nicio jenă în a o persuada să-și anuleze spectacolul pentru mofturile sale.
Așchia nu sare departe de trunchi. Dragoș face un film încercând să se distanțeze de părinții lui și să îi privească obiectiv, să îi judece chiar, prea orbit însă pentru a realiza că a preluat ce e mai rău din amândoi. Când ciclul nesfârșit al minciunilor pare imposibil de oprit, protagonistul rămâne fără ași în mânecă. E momentul ca cei din jur să își facă alegerile. Și poate că va veni și schimbarea pozitivă odată cu această lecție.