E o mișcare continuă în foaierul teatrului. Revăd persoane pe care le-am cunoscut la FTPN '23. Persoane dragi. Fiind avanpremieră, se filmează (am revăzut-o pe Veve, chiar și pentru câteva secunde), se fotografiază (Marius Șumlea, cine altcineva). Trag cu ochiul spre scenă, căci în săptămâna premergătoare spectacolului nu am vrut să văd nimic din decor, voiam să fiu surprins. Zăresc o platformă care face legătura între scenă și ușa de intrare în sală. Iar spectacolul se joacă cu oamenii în loje, în sală și pe scenă. Lângă actori. În mijlocul acțiunii. În suflul lor.
Aștept. Nu am vrut să știu nimic, nu am vrut să aud spoilere, doar pentru a trăi acum fiecare pas, fiecare suflare, fiecare replică, fiecare apariție și dispariție, lumină schimbată și sunet. Am emoții. Chiar și pentru actori. Pentru oricine. Războiul e un subiect important, există un suport puternic (romanul Război și pace de Tolstoi), sunt nume importante în echipa artistică a spectacolului.
Se simt emoțiile. Se intră. Am loc pe scenă. Rândul unu, locul 6, capăt de rând. Sunt pus în situația să mă urc pe scenă. E o senzație nouă, plăcută, nu mi-a mai păsat că se uită lumea din sală la mine (de parcă ar fi trebuit să îmi pese, de parcă s-ar fi uitat cineva). Observ că pe acest rând, de la stânga la dreapta, stau așezați Iulia Paula Niculescu (actriță TT), Alex Halka (muzică și video Război și pace și...), Nora Covali (actriță TT) și Gianina Cărbunariu (director general TT). Mă așez pe locul rămas liber. Observ oamenii cum se așază, în sală, la loje, lângă mine, în spatele meu. Decorul, nu prea pompos, compus dintr-un pat și un scaun pe care se află un palton ce ascunde ceva. Atârnate de tavan sunt multe scaune - presupun că vor fi folosite în scene următoare -, iar un toc de ușă de fier este fix pe mijlocul scenei. Încerc să îmi liniștesc gândurile, să îmi golesc mintea pentru a lăsa spațiu noii experiențe când observ cu coada ochiului că Gianina Cărbunariu mă salută și mă întreabă ce fac. "Ai mai văzut spectacolul? [...] La repetiții mă refer. [...] Atunci have fun." Și începe.
De pe scenă poți observa cum, simultan, înainte să se stingă luminile, în sală intră Cătălina Eșanu (ușa din lateral dreaptă), Daniel Beșleagă și Mălina Moraru (ușa principală), Dragoș Ionescu și Ecaterina Hâțu (loje) și Emanuel Becheru (balcon). Se sting luminile și se aud voci. În întuneric, o voce misterioasă, groasă, ce reflectă durere, frică: "Nu pot deschide ochii... pentru că dacă îi deschid văd lumina...". Începe Emanuel Becheru, ceilalți continuă, iar toți vorbesc la persoana întâi. De parcă toți ar reprezenta voci diferite din capul aceluiași personaj. Personaj care își face apariția brusc, într-un spot de lumină, în patul ce inițial părea gol. Părea. Andrei Merchea-Zapotoțki, Pierre al romanului lui Tolstoi, joacă după cum îi dictează vocile din capul lui (ceilalți actori). Se ridică din somn, cade, se învârte pe scenă. Ecaterina Hâțu (mai apoi Hélène, soția lui Pierre din roman, aici, mai românește, Elena) continuă din întuneric șirul de replici: "Ceva pute...". Vocea lui Dragoș Ionescu: "Dar nu eu sunt împuțit...". Andrei Merchea, pus de voci în situația de a căuta sursa mirosului pe scenă, ajunge la scaunul de care am spus adineauri. De sub paltonul ce-l acoperea apare ursul, un personaj simbolic și psihologic al acestui spectacol. Pierre se sperie, se ia cu mâinile de cap și se întreabă: "Un urs... dar cum a ajuns ursul la petrecere?". Iar în acest timp, parcă la milimetru, se aude muzică de țambal, luminile de aprind, Emanuel Becheru fuge de pe platformă pe scenă, Florin Hrițcu vine din culise pe partea dreaptă a scenei cu o sticlă de vodcă în mână, iar ursul urcă pe pat și dansează, tot cu o sticlă de vodcă în mână.
Atmosfera creată este una veselă, energică, zgomotoasă, în unele momente - de pe scenă, cel puțin - nu se mai pot distinge unele replici. Intuiesc însă că soldatul jucat de Florin Hrițcu pune pariu cu ceilalți că poate să bea toată sticla dintr-un foc. Și dorește să o facă într-un mod inedit, urcându-se pe tocul de fier al ușii prinse de tavan. Și reușește. Încearcă și Pierre, iar rezultatul e același.
Și tot așa. Apare Prințul Andrei Bolkonski, jucat de tânărul actor TT Paul-Ovidiu Cosovanu. Și Maria Hibovski, jucând o prietenă a tatălui lui Pierre, care e bolnav, pe moarte. Și urcă pe scenă Liza (Mălina Moraru), soția prințului Andrei, care până acum a stat pe scările platformei și a citit din romanul suport, gest pe care îl face pe aproape toată durata spectacolului, mai ales când alte personaje își spun replici, ea le citește cu "gura deschisă", trăind replicile. Și apar discuțiile despre război, despre plecarea lui Andrei și despre spaimele Lizei că rămâne singură.
Și sala se întunecă, iar Florin Hrițcu aprinde o lumânare în loja de mijloc, în care se află o cameră. Și un moment de reculegere pentru tatăl lui Pierre. Doar câteva momente, și se trece mai departe, pendulându-se mereu între ceea ce se arată pe scenă și ceea ce se citește din roman. Și Pierre și Elena dansează și se sărută și el o cere în căsătorie. Și confeti și râsete. Iar firul romanului e urmat în scene scurte, atât de succinte, dar și atât de complete în redarea poveștii și a atmosferei.
Iar apoi intră în scenă și scaunele. Multe. Maria Hibovski, alunecă în rolul de servitoare a familiei Bolkonski, și aduce pe scenă scaune de diferite culori și mărimi (și mintea zboară inevitabil la bătrâna din Scaunele lui Eugen Ionescu), într-o ordine înțelept aleasă, un scaun fiind pe rotile. Și vom înțelege că e mai mult decât un artificiu scenografic, că scaunele au și ele sensul lor în curgerea acțiunii.
Și iar se vorbește despre război, căci el este prezența apăsătoare pe care în azi-ul nostru o simțim la fel de prezentă ca și în ieri-ul romanului. Și vedem cât de tare diferă felul în care se raportează la război femeile (prin Liza) și bărbații (prin prințul Andrei și apoi prin tatăl lui Andrei, Nikolai Bolkonski - o demonstrare de forțe actoricești oferită de Daniel Beșleagă, într-un rol de tată care e și o replică subtilă la relația tată-fiu din Pattern, r. Daniel Chirilă). Ea (Mălina Moraru) este speriată, sceptică, mimează râsul, dar vocea îi e mereu gravă, sugerând sarcasm, durere, furie. Ei sunt fericiți și inconștienți, au discuții entuziaste între tată și fiu, fost soldat și viitor soldat, despre front, germani, francezi, Napoleon.
Doar că pe câmpul de luptă se pot pierde foarte multe. Camil Petrescu, în Jurnal de război, amintește o imagine vizuală, aceea a soldatului ce fugea chiar dacă-i zburase capul. Însă nu se rezumă totul la pierderile materiale și fizice, ci și la pierderi sufletești. Și asta vrea să arate acest spectacol. Cum spunea regizorul Clemens Bechtel, la al doilea spectacol deja la TT, având aceeași echipă (Alex Halka: muzică și video || Vesna Hiltmann: scenografie) și aceeași abordare, cu publicul pe scenă, e imposibil să realizezi un spectacol pe textul integral Război și pace de Tolstoi, ar dura pe puțin 4h (și nu știu ce spectacol de 3h30+ ar prinde în România, cu excepția celor ale lui Afrim). Este imposibilă și comprimarea excesivă a romanului (există pe youtube o lectură integrală a romanului care se apropie de 60 de ore), așa ca s-a folosit doar ca suport textul romanului, unele scene fiind inspirate de acesta, altele fiind create de echipa spectacolului în cadrul repetițiilor, la limita dintre roman și realitățile prezentului, există o cronologie, dar aceasta nu se suprapune exact pe cea din cele două volume. De aceea e Război și pace și..., iar nu Război și pace, simplu. Acel "și..." ne aduce mai aproape de realitate, de cele două războaie care ne macină, care ne "bombardează" prezentul. E și despre veterani de război participanți la procesul de documentare al spectacolului, e și despre lipsa speranței, e și despre lipsa unei convingeri în dragoste. Ștefan Gheorghiu din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război afirmă că este conștient și împăcat cu gândul morții, că nu știe dacă va rezista mai mult de zece minute pe front, că poate mâine nu va mai fi, singura lui grijă fiind cum va muri. (Am ținut să încep paragraful cu Camil Petrescu și să-l închei în buclă.)
Și apoi avem și perspectiva feminină extinsă, într-un mix de proiecție și realitate scenică. Liza vorbește despre căsnicia ei cu Andrei. Despre acel ceva din burta ei ce îi mai ține împreună, despre cum el vine acasă și se bagă în pat, fără niciun gest. Despre "Încă mai e caldă partea ta de pat." Care e echivalent cu "Încă mai există speranțe că vom mai fi la fel." Și apoi sora lui Andrei, Maria, "Marșa" (Cătălina Eșanu), care e acea soră a lui Cehov care nu visează să plece, care e mulțumită (sau poate nu chiar, dar se auto-convinge că e mulțumită): "Mie îmi place aici. Eu sunt aici pentru că n-am vrut și nu pot mai mult. Dar n-o învinuiesc pe Liza pentru cum se comportă.". Și observ cum la acest dialog, actrița Cătălina Eșanu lăcrimează. Este emoționată de propriile replici. E diferit de alte spectacole, dar autentic. Iar Andrei se întreabă la rândul lui: "Suntem fericiți? Dar măcar ea este fericită?".
Războiul e redat printr-o scenă dinamică, în care soldații Emanuel Becheru, Florin Hrițcu și Dragoș Ionescu simulează lupta de pe front cu un dinamism aparte, o ceață produsă de un aparat de fum, o amestecare de replici care indică teama, nepregătirea, confuzia. Reiese că Andrei Bolkonski este rănit, împușcat. Iar această scenă e mixată cu o altă scenă tulburătoare, cu aceeași Mălina Moraru, actriță care a terminat actoria la Tg. Mureș și a ajuns la al doilea spectacol TT, după aici. melancolia. Ea moare pe scenă, dând naștere unui băiat. Rochia albă i se umple de sânge, în direct. Iar când Andrei Bolkonski se întoarcă acasă, rănit, dar nu mort, se întâlnește cu slujitoarea familiei, aceasta îi prezintă băiatul, Nikolai, și sugerează că familia e la înmormântarea Lizei; Iar aceasta trece printre spectatorii de pe scenă, însângerată, în așteptarea lui Andrei, care pleacă, fuge.
Și mai avem și un bal într-o altă realitate paralelă, în care un alt prinț (Dragoș Ionescu) este cap de afiș, bal care o are ca participantă pe Natașa (Mălina Moraru) care va fi luată la dans de toată lumea (Florin, Ecaterina, Daniel, Dragoș), cel din urmă propunându-i să cânte, să încânte. Între timp, din "cer", din tavanul scenei, cade zăpada artificială sau poate cretă, ajutând la crearea unei imagini vizuale feerice a balului. Iar din podeaua scenei își face apariția Emanuel Becheru, care acum nu mai e soldat, ci un stilat bărbat, având un sacou roșu, în tema scenei, fumând. Și Mălina Moraru va cânta, pe un scaun fiind, Nu mă mai despart de tine de Doina Spătaru. Și noi vom intra într-o altă lume, prin vocea ei. O actriță complexă, ce merită multă complexitate în viața ei artistică ce se construiește aici, la Piatra.
Și totul curge în continuare, în scene ce aduc mereu detalii în plus, scene ce merită văzute în sală (ca de altfel și celelalte, îmi dau seama că oricât aș încerca să fac să treacă senzațiile de la vizionare, nu am cum să reușesc decât în foarte mică măsură). Finalul, cel puțin, implică multă atenție distributivă, Alex Halka și Vesna implicând toată sala, ca spațiu. Pereți, tavan, peretele scenei, fiecare dintre acestea este un spațiu al haosului. Căci este o scenă-haos. Merită să vedeți cu ochii voștri. Cei din Piatra, dar și cei din alte părți.
Iar pentru cei din alte părți, sper să fie și în atenția UNITER acest spectacol. Poate și în FNT, poate și în multe festivaluri și chiar cu niște nominalizări. Că merită. E prea complex să fie lăsat așa.
(Foto: Marius Șumlea)