Reveria îi e întreruptă de prințul Andrei Bolkonski (Paul Ovidiu Cosovanu). Intelectualul. Căsătoritul. Curajosul. Cel care caută războiul.
Război și pace și... e o adaptare a regizorului german Clemens Bechtel pornind de la ultra-faimosul Război și pace al lui Lev Tolstoi (1869). Pentru premiera din decembrie 2023 de la Teatrul Tineretului (TT) de la Piatra Neamț, traducerea scenariului lui Bechtel a fost asigurată de Lucian Branea (pasajele din roman i se datorează lui Nicolae Iliescu), iar documentarea a fost condusă de regizorul-scenarist alături de actrița Corina Grigoraș (care a semnat și asistență de regie) și de secretariatul literar al TT. Documentarea a însemnat discuții cu veterani din îndepărtatul război mondial secund, dar și cu oameni refugiați de pe atât de apropiatul, temporal & spațial, front ucrainean. Plus conversații cu militari care au participat la alte conflicte din ultimele decenii și cu istorici.
Pentru Pierre, bogăția vine la pachet cu dorința. De fapt, cu a fi dorit. Mă rog, el, averea lui etc. Prințesa Helena Kuragina (Ecaterina Hâțu) e femeia noir-fatală (costumația imaginată de scenografa Vesna Hiltmann duce cu gândul la Familia Addams) care îl seduce, nunta fiindu-le binecuvântată pe bază de confetti de prințul / fratele / ex-amantul (??) Anatol Kuragin (Emanuel Becheru). Tot ea e cea care, mai târziu, pe baza intenselor suspiciuni de adulter, îi va pune arma în mână pentru un duel cu charismaticul Dolohov (Florin Hrițcu). Puțin mai devreme, Dolohov aruncase cât colo volumul pe care ceilalți îl tot răsfoiau pe motiv că nu știa să citească.
Volumul e unul dintre cele două în format de buzunar în care Polirom a tipărit Război și pace în 2016 (traducere Ion Frunzetti și Nicolae Parocescu). Clemens Bechtel se joacă plenar cu convenția pendulării dramatic - post-dramatic. O suită de scene parcă desprinse din roman, o seamă de momente / obiecte / cuvinte care sugerează desprinderea de litera și spiritul cărții. În prima jumătate a spectacolului, aceasta e legea și spectacolul dă senzația unui joc pirandellian cu scene din romanul din Tolstoi. Treptat, devierea față de referința faimoasă devine pregnantă. Partea documentară evocată mai sus își intră în drepturi. În plus, scenariul își permite să meargă contra romanului. Helena nu se întoarce, spășită, la soțul pe care îl umilise, ca în povestea rusească, ci alege, în deplină libertate, să plece definitiv din căsătorie și din țară, prevestind vremuri apăsat grele pentru acea (de fapt, pentru această) Rusie.
E sigur ca Andrei vrea pe front, e greu de spus dacă o iubește sau nu pe a sa Lisa (Mălina Moraru). Ar fi fost faină și întruparea conștiinței lui Andrei. Lisa e exilată la țară, pe domeniul tatălui acestuia, prințul Nicolai Bolkonski (Daniel Beșleagă), unde acesta trăiește alături de fiica sa, prințesa Maria (Cătălina Eșanu), și de servitoarea & doica interpretată de Maria Hibovschi. Relația tată-fiu e o înfruntare perpetuă. Valorile sever-naționalist-conversatoare ale seniorului se ciocnesc de feluritele dileme al juniorului. Lisa e prinsă la mijloc și devină predictibilă victimă. Îmbrăcată mereu în alb, ea e aparent plasată de Clemens & Vesna la antipodul Helenei. În fapt, cele două, alături de Maria (și, ceva mai târziu și într-o formă mai degrabă schițată decât enunțată plenar, de contesa Natașa Rostova, interpretata de aceeași excelentă Mălina Moraru) depun mărturie pentru ce va să fi fost și, adesea, încă este soarta femeii în vreme de război (cum au fost atunci, cum sunt acum).
Se joacă peste tot. Pe scena Sălii Mari, unde e amplasată și o tribună cu gradene, în care iau loc de asemenea spectatori, privindu-i pe cei așezați pe staluri și în lojele clasice. Pe o podea de lemn care traversează mijlocul parterului sălii, prelungind scena până aproape de ieșirea în foaier. În spatele gradenelor, înapoia unei uriașe cortine metalice, ce se deschide spre final pentru a îngădui o perspectivă (vedere restricționată de oriunde ai privi) asupra scenei în care familia bătrânului prinț Bolkonski e silită să împacheteze tot și să plece în jumătate de ceas pentru ca armata rusă în retragere să distrugă totul din calea dușmanului invadator napoleonian. În loja principală, unde, pe rând, personajele se vor retrage pentru a vorbi camerei video ale cărei imagini vor fi reproduse pe pereții laterali frontali ai scenei (la arlechine). În înaltul scenei, de unde coboară fulgi de zăpadă, pe verticala căreia pendulează sus-jos, sus-jos scaune bej de lemn.
Chiar, ce e cu acele scaune? Dar cu ramele goale care atârnă și ele din înalt? Sugerează o dimensiune, cea verticală, părăsită de atenția, gândul și prezența oamenilor? Absența celor care au murit și mor în vreme de război, pe front și în singurătatea / disperarea / abandonul de acasă? O observație isteață venită la discuțiile de după reprezentația de la final de mai 2024 vorbește despre scaunele de la verticală în conjuncție cu cele, la fel de multe și de dinamic mișcate pe scenă, orizontale. Ambele categorii ar putea vorbi, de fapt, despre imposibilitatea comunicării. Niciodată două personaje în conflict nu iau loc simultan. Divinitatea le-ar mai întinde alte și alte mâini de ajutor / șanse de a sta împreună, ei (noi) nu le văd, nu le dau curs, nu le fructifică.
Tatăl nu vorbește cu fiul, soțul nu vorbește cu soția și așa mai departe. În schimb, corul milităros vorbește aceeași limbă. În dinamice și puternice scene de grup, feluriți bărbați ai frontului / propovăduitori ai frontului, interpretați de Florin Hrițcu, Dragoș Ionescu, Emanuel Becheru ori Paul-Ovidiu Cosovanu, anunță noua regulă a jocului: armată, națiune, unitate. Război pe toate planurile.
Proiecțiile și muzicile lui Alex Halka și luminile lui Costi Baciu deopotrivă pun în valoare multitudinea de spații de joc amintite mai sus și creează altele. În cea mai impresionantă scenă, din punct de vedere a mijloacelor de exprimare tehnico-artistice, vedem, proiectate pe cortina metalică din adâncul scenei, imaginile live filmate în spatele acesteia, imagini care sunt de asemenea proiectate pe peretele din străfundurile scenei. Cu alte cuvinte, o aceeași imagine, uriașă, dublu-proiectată în cascadă, cea mai apropiată proiecție fiind sfâșiată la mijloc cât să lase loc să vedem cameramanul care o filmează chiar atunci, în spațiul dintre cei doi pereți pe care e proiectată.
În fond, acest atât de complex montaj cinematografico-teatral rezumă probabil cel mai bine intențiile regizorale ale lui Clemens Bechtel. Scene dintr-un roman uriaș, alternate cu scene îmbibate de cel mai neliniștitor imediat, jucate în cheie stanislavskiană și, ulterior, meta-comentate în stil brechtian, uzând de mijloace actoricești și artistice dintre cele mai clasice & post-moderne. Greu, complex, vast, dar posibil pe baza aptitudinilor, energiei și valorii acestei atât de puțin cunoscute și apreciate trupe a Teatrului Tineretului din Piatra Neamț (bașca a echipei tehnice care implementează toate cele descrise mai sus și multe altele).
Esența sintezei de Tolstoi și Rusie & co ultra-contemporană pe care ne-o propune Bechtel e pesemne de găsit în incapacitatea lui Pierre de a se desprinde / de a deprinde înțelesuri din cele citite într-un roman / aflate într-o educație aleasă. Replica de final a conștiinței-urs rezumă totul și (ne) privește cu ochi cu o tulburătoare limpezime.
(Timpul & Spațiul reprezentației: 31 mai 2024 @ Sala Mare a Teatrului Tineretului din Piatra Neamț)
(Foto: Marius Șumlea)