Cine l-a ucis pe tata? (2018) e al treilea roman publicat de Édouard Louis. În dramatizarea Mihaelei Michailov și regia lui Andrei Măjeri, spectacolul omonim de la Metropolis (premieră decembrie 2023) e prima înscenare românească pe un text de Louis. Va urma Lupte și metamorfoze, dramatizare de Eugen Jebeleanu după cel de-al patrulea roman al francezului, Luptele și metamorfozele unei femei (2021), și Cine l-a ucis pe tata?, care va avea premiera work-in-progress săptămâna viitoare, pe 22 februarie 2024, la Teatrelli, în prezența scriitorului (pe 23 februarie 2024, de la 2 după-amiaza, Jebeleanu și Louis vor purta un dialog deschis publicului la Teatrelli, urmând ca seara, de la 7 și jumătate, tânărul romancier să asiste la reprezentația Cine l-a ucis pe tata? și, ulterior, să poarte un dialog cu Mihaelei Michailov pe scena Sălii Mici de la Metropolis).
Pașii pe podeaua (ca) de parchet sunt coordonați, în multe momente, de Andrea Gavriliu. Pe buna înțelegere și sincronizarea dintre coregrafă, regizorul Andrei Măjeri, sound designer-ul Adrian Piciorea și cei șase actori (Adelin Tudorache, Alex Iezdimir, Eduard Chimac, Hunor-József Varga, Iustin Dănălache, Vlad Ionuț Popescu) se bazează tot ce are mai bun spectacolul de la Metropolis, noul șlagăr al teatrului condus interimar și, ușor-ușor, reinventat de regizorul Radu Nica. Cel care, printre altele, a avut inspirata idee de a redenumi cele două spații de joc din Eminescu 89, preferând discret-așezatele Sala Mare (150 de locuri) și Sala Mică (100 de locuri). Cea de pe urmă, amplasată la parter, e un amfiteatru în șase rânduri (dintre care doar două complete, celelalte patru, întrerupte în zona centrală de peretele drept care dă la stradă, continuându-se, într-o formulă arhitecturală plină de poezie, prin numerotarea fotoliilor de la, de pildă, 1-6, rândul 6, în stânga spate, la 7-8, rândul 6, în dreapta spate).
Eddy e interpretat, pe rând și / sau în grup, mai ales de Adelin Tudorache, Eduard Chimac, Iustin Dănălache și Vlad Ionuț Popescu, în timp ce Alex Iezdimir e mai ales tatăl și Hunor-József Varga mai ales mama. După cum Vlad Ionuț Popescu e, uneori, fratele mai mare, alteori, colegul care nu suportă homosexualii. Adelin Tudorache e, cu precădere, Eddy mic, în primii ani de școală, trăind într-un sat și o casă marcate de sărăcie, violență și frustrare, unde pasiunea puștiului pentru Titanic surprinde pe toată lumea, în timp ce Eduard Chimac e Eddy adult, mutat la Paris, asumându-și pe deplin sexualitatea și o nouă identitate, plonjând de la înălțimea inelelor atârnate de tavanul sălii de gimnastică într-o memorabilă fustă cu paiete sclipitoare (costume, același Adrian Balcău, responsabil și de alte câteva vestimentații uau!, alături de cele albe, de cursă lungă, pe care le îmbracă toți actorii, evocare a unei purificări, a unui spital, a unei curățări a memoriei, a unui început pulsând de speranță, acum pe veci pierdut, cine poate știi cu exactitate?). La rându-i, Iustin Dănălache e și narator / scriitor, precum și inginer de sunet / DJ. De altfel, coordonarea dintre munca lui la vedere, pe scenă, și Adrian Piciorea transformă sunetul într-unul dintre personajele spectacolului.
Dinamica celor șase, felul în care își pasează rolurile, naturalețea cu care își contrapunctează fragmentele de personaj cu scurte meta-replici, adesea pline de umor, explică parte din succesul bine-meritat al spectacolului lui Măjeri (următoarele 6 reprezentații sunt sold-out, grăbiți-vă pentru un bilet pe 9 sau 10 mai 2024!). Corporalitatea, gestica individuală și de grup, momentele muzicale live și înregistrate (pop francez de anii '70 - '80, arie de Puccini, Céline Dion, etc.) impresionează retina și transmit fragilitatea, contradicțiile, impulsurile asincrone ale poveștii. Relația fiu-tată, la a cărei evocare unidirecțională (dinspre fiu) suntem martori, e marcată de regrete, reproșuri, amintiri calde, rememorări teribile, empatie, furie, afecțiune, distanțare.
Contextul social și familial în care s-a născut, a crescut și s-a maturizat tatăl, nevoile și miturile care i-au determinat acțiunile și populat imaginarul sunt de natură să explice parte din gesturile sale reprobabile. Să explice, dar nu să grațieze. Personajul mamei (într-o distribuție foarte bună, Hunor-József Varga e favoritul meu!) pornește cu handicapuri similare și primește, bonus, violența soțului.
În partea finală, cea din vremea familiei destrămate (oarecum lungită ca durată și număr de scene), nuanțele și subtilele explicații social-personale sunt abrupt și neconvingător înlocuite cu o serie de degete arătate spre o suită de președinți, deci, politici publice franceze. În contextul esteticii de până atunci, pasajul secționează ritmul interior al spectacolului. Brusc, tatăl devine o victimă absolută a sistemului.
O dezbatere separată ar merita purtată și pe tema obsedant-repetatei "Asta nu e o muncă pentru tine, tati!", replică prin care Eddy depreciază (sau nu) ocupația și veniturile de măturător (asta și în contextul splendidului, dar, totuși, intens-ficționalului Perfect Days al lui Wim Wenders, încă de văzut pe marile ecrane ale patriei).
Înapoi la sunetul pașilor pe suprafața covorului de dans. La mișcările ansamblului, la muzici, sampling-uri și alte efecte sonore. La felul în care cuvintele lui Louis & Michailov sunt purtate, aruncate, primite de / printre trupurile lui Tudorache, Iezdimir, Chimac, Varga, Dănălache, Popescu. La eterna reîntoarcere către începuturi: Dragă tată,
(Foto: Andrei Gîndac)