Poate visezi e o adaptare scenică a povestirii You May Dream din volumul Terminal Boredom, ce creionează un univers distopic în care guvernul alege, la anumite perioade de timp, oameni în mod aleatoriu pentru a-i criogeniza, în încercarea de a contracara astfel fenomenul suprapopulării. Un proces nesigur pentru cel selectat pentru că nu există niciun fel de certitudine că acesta se va mai trezi într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, de aceea i se permite să își transfere conștiința în visele unei alte persoane. Yoshiko este una dintre persoanele selecționate pentru acest somn criogenic, și o roagă pe prietena ei, Suzumi, să-i facă și ei loc în cosmosul ei oniric. Decizie care se dovedește ulterior cu consecințe mult mai complicate, fiind luată de Suzumi din dorința de-a scăpa de rugămințile repetate ale lui Yoshiko mai degrabă decât dintr-o formă de altruism. Iar relația, și-așa greoaie, dintre cele două se transformă într-o luptă "teritorială" în care cele două conștiințe se ciocnesc, oaspetele ajungând să aibă pretenții egale cu gazda.
Suntem puși așadar față în față cu o temă recurentă în literatura science-fiction din arhipelagul japonez, cea a conștiinței, care va fi explorată mai târziu de Mamoru Oshii în filmul său cult din 1995, Ghost in the Shell. Un subiect care se dovedește ofertant pentru Diana Dragoș, deoarece aceasta reușește să clădească pe mica scenă a studioului "Ács Alajos" un loc atât de vast, de imprecis, de apăsător, în care barierele firave dintre ceea ce este palpabil și ceea ce este iluzoriu se răsfrâng și se comasează, imersându-se total într-unele dintre cele mai necunoscute unghere ale minții umane, care transgresează orice fel de înțelegere rațională. Ceea ce face ca spectacolul Poate visezi să fie captivant este tocmai imixtiune de gravitate care planează pe tot parcursul spectacolului, un sentiment perpetuu că există ceva dincolo de ceea ce se desfășoară înainte ochilor, în expectativă, un urlet surd care se tot intensifică, și momentele disparate care rup pentru un moment ritmul, dar care punctează, în schimb, și mai mult caracterul bizar al tărâmului oniric asamblat cu atenție și creativitate. De amintit aici interludiul muzical în care ritmurile cadențate ale supergrupului Yoasobi, acompaniat de coregrafia la fel de vivace a actrițelor Raluca Mara și Anette Marka, și pus laolaltă cu un fragment sumbru proiectat din volumul lui Izumi Suzuki. Mai apoi, momentele de metateatralitate în care convenția scenică se destramă, reliefând și aprofundând încă o dată această iluzie de care Yoshiko și Suzumi se agață și care devine, pentru ele, tot mai ininteligibilă. O învoială care se transformă într-o himeră și care, la rândul ei, se dovedește din nou doar o fantasmă. Aceasta devine o direcție pe care regizoarea Diana Dragoș marșează, după cum se demonstrează pe toată durata spectacolului, cu multă inspirație.
Poate visezi se bucură de o distribuție redusă, dar consistentă și bine grupată, jocul celor trei actrițe completându-se reciproc și adăugând un plus de valoare interpretării fiecăreia. Asijderea unui mecanism complet funcțional, relațiile scenice se desfășoară cu fluiditate și dezinvoltură, un motiv în plus pentru care spectacolul reușește atât de bine să-și mențină atmosfera copleșitoare nealterată.
În rolul lui Yoshiko o regăsim pe Raluca Mara, care își construiește un personaj efervescent și naiv, care își pune toată încrederea în prietena ei, în ciuda semnalelor amestecate pe care le primește din partea acesteia. Cu personajul Ralucăi se poate empatiza ușor datorită modului în care aceasta își dozează jocul, care în ciuda unei personalități bubbly, este cu siguranță o persoană și nu o caricatură.
Ca o contrapondere este Suzumi, personajul Anettei Marka, al cărei personalitate ursuză trădează încă din start raportul sinuos pe care îl are cu Yoshiko, printr-un monolog în care descrie toate lucrurile pe care nu le agreează la aceasta. De altfel, pentru Suzumi există o relație dificilă și cu mama ei, care, după ce transferul conștiinței a fost realizat, devine unicul cârlig care face ca Suzumi să se întoarcă și să se mențină în realitate, dar pe care aceasta îl repudiază de fiecare dată. Nu din vreun fel de altruism pentru prietena Yoshiko, ci dintr-o rebeliune față de propria mamă. Suzumi este astfel un personaj complex, în interiorul căreia cele două personaje se izbesc și încearcă, într-o măsură mai mare sau mică, să coexiste. Un rol căruia Anette Marka știe să-i aleagă cu precizie nuanțele, redând-o cu robustețe și vigoare, lăsând mereu să se simtă acea agitație care se amplifică neîncetat.
În rolul mamei anterior menționate ni se dezvăluie actrița Alina Negrău, care este o prezență puternică pe scenă, fiind de altfel un punct fix de siguranță în toată această desfășurare fantasmagorică de evenimente, o voce rațională care înțelege imediat implicațiile periculoase pe care transferul conștiinței îl implică pentru fiica sa. În ciuda încercărilor repetate de a o convinge pe Suzumi să renunțe la "găzduire", i se cască un zid impenetrabil înainte, imposibil parcă de depășit, un obstacol care devine frontiera dintre lumea reală și pragmatică în care trăiește aceasta, respectiv lumea iluzorie și tot mai incertă în care se scufundă fiica ei. Alina Negrău demonstrează cu prisosință că este alegerea corectă pentru acest rol tocmai prin siguranța și forța pe care le emană de fiecare dată când se arată.
Mai mult de-atât, compatibilitatea dintre Raluca Mara și Anette Marka este evidențiată și spre finalul spectacolului, când cele două preiau trăsăturile caracteriale ale celeilalte, astfel încât Anette Marka redă o Yoshiko la fel de gingașă ca cea de la început, iar Raluca Mara surprinde aceeași sobrietate posacă a lui Suzumi. De altfel, acest schimb ilustrează și pericolul subversiv care dăinuie: acela ca demarcația precisă dintre Yoshiko și Suzumi să se dezintegreze, iar cele două se devină coexiste atât ca o entitate singulară, dar și ca prezențe dislocate, interșanjabile.
Aflată la primul proiect ca scenografă, artista Oana Maria Pop concepe un decor care scoate foarte bine în evidență acest tărâm abracadabrant, de vis - care se preschimbă destul de repede, mi-aș permite să zic, într-unul coșmaresc - care este spectaculos prin însuși eficiența de a menține și chiar de a inteți ambianța nebuloasă. Pe lângă arhitectura exterioară a spectacolului, costumele sunt și ele interesant alese, în antiteză cu realitățile personajelor, adresând modul suprarealist în care acestea se regăsesc, dar și simbioza lor inoportună. Un alt aspect care validează autenticitatea demersului este și lightning designul creat de Călin Mocan, care se folosește foarte bine de intensitatea luminii pentru a pentru a exprima sentimentele dinamice ale personajelor, fiind totodată o punte oportună pentru imersarea celor prezenți în sală. Nu în ultimul rând, înregistrările proiecte în anumite momente ale spectacolului atât cu unii dintre membrii Trupei "Mihai Raicu" (Cătălin Mareș, Bianco Erdei, Andrei Stan, Andrei Gîjulete și Cristian But), respectiv cu voluntarii Alex Blănaru, Rareș Boldan, Traian Oșan, Gabriel Pop, Dominik Schvarchopf și Tudor Shilaghi exemplifică maniera în care Suzumi, și implicit Yoshiko, se raportează la cei din exterior, ca la niște întâlniri depărtate, reci, care iscă și mai multă contradicție între cele două conștiințe când vine vorba despre interesele amoroase, demonstrând totodată friabilitatea psihicului lui Suzumi, care are nevoie de ore de terapie, și care ajunge să fie împovărată dincolo de limite de "prezența" străină a lui Yoshiko.
Inițiativa pe care Diana Dragoș și-a asumat-o cu acest spectacol, alături de Alexa Băcanu, se dovedește ca fiind una atractivă, oferind și deschizând perspective noi asupra explorării scenice ale unor autori și ale unor texte mai puțin sau chiar deloc cunoscuți la noi în țară. Un spectacol îndrăzneț, care adaptează povestirea într-o manieră sfâșietoare și care nu te părăsește nici după ieșirea din sală, îmbinând într-o armonie absolută sentimentul de neliniște intrinsecă, ruperea necontenită dintre ceea ce pare să fie real și ceea ce e sigur că nu e real și răzvrătirea împotriva unei realități care nu mai are niciun sens. Singura soluție rămâne în cazul lui Suzumi acceptarea inevitabilul: criogenizarea și amuțirea ambelor voci pentru o perioadă nedeterminată, poate chiar pentru veșnicie.
Cu acest pariu câștigat al celor de Teatrul de Nord din Satu Mare, am putea să sperăm că vom vedea cât de curând numele lui Izumi Suzuki și pe rafturile librăriilor din țara noastră.
(Foto: Tibor Jäger)