***
Izumi Suzuki a fost o scriitoare (în principal de SF-uri) și actriță (mai ales în pink films și spectacole de teatru de avangardă) japoneză. Terminal Boredom e numele primului volum de proze scurte care i-a apărut în limba engleză, abia în 2021, la 35 de ani de la sinuciderea sa. You may dream e povestirea din acest volum care a fost tradusă și dramatizată de Alexa Băcanu pentru spectacolul Poate visezi regizat de Diana Dragoș la Sala Studio a Teatrului de Nord Satu Mare (premieră: aprilie 2024).
***
Convenție clasicizată de SF: un viitor suprapopulat, un guvern autoritar, soluția criosomnului (înghețarea vieții cu promisiunea unui potențiale treziri într-un viitor mai favorabil speciei & planetei). Două tinere prietene, Suzumi (Anette Marka) și Yoshiko (Raluca Mara), alături de mama lui Suzumi (Alina Negrău). Proiectate pe fundal (Video: Tudor Dreve), imagini din conștiința lui Suzumi: medicul ei psihiastru (Cătălin Mareș), fostul iubit, Body (Bianco Erdei), actualul iubit, Lucky (când Andrei Gîjulete, când Andrei Stan), personaje nenumite (Cristian But, voluntarii trupei Mihai Raicu a Teatrului de Nord: Alex Blănaru, Rareș Boldan, Traian Oșan, Gabriel Pop, Dominik Schvarchopf, Tudor Shilaghi).
Yoshiko e selectată de mâna nevăzută a guvernului pentru a fi adormită și alege să trăiască în visele prietenei Suzumi. De aici, suntem în universul lui Suzumi. Populat de toți cei amintiți mai sus, de o serie de spaime, frustrări, renunțări și de o mașină de cusut. Decorurile, costumele și conceptul machiajului îi aparțin clujencei Oana Maria Pop, artist vizual, aflată la debutul în scenografie. Mașina coase un ceva greu de definit, care e posibil să fie spună ceva diferit fiecărui spectator. Ar putea fi, de pildă, o materializare a viselor sub forma unui ștergar gelatinos cu model de cer albastru pe fond alb. Sau?
Personalitatea lui Suzumi începe să se confunde cu cea a lui Yoshiko. Cele două devin una, pentru ca, la final, Suzumi să devină Yoshiko și Yoshiko să devină Suzumi. În secvențe excelente gândite de Diana Dragoș, decupate fără cusur de Călin Mocan (lighting design) și Vlad Giurge (sunet) și impecabil executate, Anette Marka și Raluca Mara dau iluzia unui unic trup (dicția, forma fizică și disponibilitatea la efort completează munca și talentul în state-of-the-art-ul actoriei). Un tors aici, în spatele cabinei transparente din stânga spațiului de joc, un cap acolo, în pragul ușii care desparte scena de cabine și care se deschide ca o invitație adresată gândului conform căruia totul e doar un spectacol, e doar un joc. Totul, adică Poate visezi. Totul, adică viața însăși, existența. Nu atât teatrul oglindește viața, cât viața însăși e un teatru. O seamă de oglindiri, o seamă de iluzii, o seamă de dedublări.
Trăsăturile asemănătoare ale lui Anette Marka și Ralucăi Mara sunt intens potențate cu ajutorul perucilor, rujurilor, fardurilor. Elementele de vestimentație delimitează cu precizie geometrică fazele schimbărilor identitare. Oricâte vorbe aș căuta e foarte de presupus că un bărbat de 46 de ani nu va putea niciodată intui corect / veridic bogăția de nuanțe și sugestii. Poate visezi este, în primul și în primul rând, un spectacol al tinerelor și tinerilor de azi, din 2024-2025. Pentru ei și al lor e universul tematic, vizual și sonor (Vlad Giurge face magie la tot ce ține de sunet!). Idem, cel muzical, a cărui componentă niponă e produsă într-un moment când pe pereții decorului curg fraze din alte opere ale lui Izumi Suzuki.
Mama interpretată de Alina Negrău poartă o flamboaiantă rochie roșie cu tentacule ca de păianjen. Aparent, fiica Suzumi e incapabilă să le / îi scape. La final, însă, mama nu sesizează transferul, se comportă ca și cum Yoshiko îi e fiica. Ori poate că Suzumi și Yoshiko n-au fost niciodată două? Sau poate că mama n-a perceput / înțeles / vrut să înțeleagă bogăția identitară, multitudinea de personalități ale copilului său. Poate visezi vorbește și despre ruptura dintre generații. Nu doar cea clasică, de gusturi și valori. O ruptură mai profundă, mai subtilă. Un cu totul alt fel de a percepe corpul, conștiința, realul, imaginarul, un cu totul alt fel de a exista, de a funcționa.
Populat de echipa coordonată de Diana Dragoș, studioul Ács Alajos al teatrului sătmărean devine un ce vasăzică laborator. Un spațiu al încercării, al experimentului, al meșteșugului deprins, exersat, executat. Un loc al deschiderii spre zone de public prea rar frecventate / atrase de formele teatrale clasicizate. O agora în care oamenii și teatrul se întâlnesc aici și acum pentru a discuta despre temele de aici și acum cu mijloacele de aici și acum.
(Foto: Tibor Jäger)
(Timpul & Spațiul reprezentației: 16 ianuarie 2025 @ Sala Studio a Teatrului de Nord Satu Mare)