Despre Izumi Suzuki aflăm de pe net că a scris literatură SF și a practicat actoria în diferite medii în scurta ei viață, curmată voluntar la 36 de ani. Tortura psihologică, depresia, plutirea între vis și realitate, angoasele, obsesiile chinuitoare o apropie de sensibilitatea maladivă, psihotică a englezoaicei Sarah Kane și aceasta încheindu-și socotelile cu viața la o vârstă fragedă, mai fragedă chiar: 28 de ani. Din textele lui Sarah Kane, Andrei Șerban a montat la Cluj în 2006, un zguduitor spectacol: Purificare. Profilul psihic al scriitoarelor luate în discuție vorbește suficient de limpede despre tematica textelor scrise de ele.
Eludând impulsul inițial SF din Poate visezi, vizând măsurile de protecție în fața suprapopulării planetei, prin experimentul "somn criogenic", dezbaterea are în vedere un deductibil plan real peste care se suprapune aburoasa halucinație a interferențelor volitive în planul conștiinței. O mașină de cusut electrică zbârnâie intermitent în prim plan, parte din croitoria unei virtuale casă de modă la care este patroană mama lui Suzumi. "Transferul" conștiinței, în cadrul experimentului amintit, le aduce pe cele două fete - Suzumi și Yoshiko, prietena ei - în situația unor confruntări fără precedent. Planurile se intersectează, relația dintre fete explodează în superanaliză și dedublare. Efectele vizuale sunt de un efect torturant. Deși cele care iau parte la confruntare sunt numai două, ele par uneori mai multe, multiplicate progresiv în oglinzi delirante. Iluzia optică menținută la acest nivel e de-a dreptul copleșitoare. Actrițele fac un efort ieșit din comun pentru a întreține această iluzie-program cu accente în sugestia globalizantă.
Frigul insinuat ca "somn criogenic" se întinde peste tot, neliniștea e acaparantă, generalizată, emoțiile sunt eșalonate fără rezerve, provocând sciziuni, latura întunecată a relațiilor umane iese firesc la suprafață. Simbolurile converg spre conturarea unui univers distopic, degradat, uzat, ajuns la epuizare. Un medic psihiatru (Cătălin Mareș, prezent numai în proiecții video) încearcă s-o ajute pe Suzumi, s-o vindece de depresie, dar este insultat și batjocorit. Cu grupul stradal (format tot din chipuri proiectate pe perete: Bianco Erdei, Andrei Stan, Andrei Gîjulete și Cristian But) socializează sporadic și zeflemitor. Nu reușește să intre pe aceeași lungime de undă cu ei, ceea ce devine tragedie, astfel că însingurarea între oameni se instalează ca o fiară fioroasă, ca o plagă pe sărmana omenire bolnavă. Inexprimabilul face eforturi de a fi exprimat, transferat în monologuri angoasante, eul fracturat de frustrări devine antisocial în tumultul mulțimilor. Căutările se îndepărtează de obiect, haosul interior devine coșmar în realitatea mundană. Alienarea distorsionează valorile morale.
Chintesența unui suflet neliniștit pune în prim-planul declamativ Anette Marka, interpreta ofuscatei Suzumi. Mereu nemulțumită, mereu pe picior de război cu Yoshito, prietena placidă, aleasă să-i accepte frustrările. Câtuși de puțin naivă, dar domoală din fire se arată Yoshiko în interpretarea Ralucăi Mara. Cele două actrițe se întrec în abilități expresive de mare performanță. Între agresivitate și tandrețe. Între resentimente și simpatie. Gama de sentimente și trăiri pe muchie de cuțit sunt puse în valoare pe fondul unor perpetue tensiuni.
Între halucinațiile lor, apariția Alinei Negrău în rolul Mamei generice interpune temeiniciile realității ocolite sau ignorate de spiritele nevrotice. Dar echilibrul e numai fragil, ușor destructibil.
Teatrul japonez se insinuează ca un teatru al extremelor, al excentricităților șocante în sine. Tabloul oniric oferit de acest produs teatral de înalt rafinament stilistic solicită intens pe cele trei interprete, implicate într-un joc fără cusur. Dar fără Botos Enikő (regie tehnică), Cătălin Mocan (lighting design) și Vlad Giure (sunet), montarea Dianei Dragoș, extrem îndrăzneață, nu ar fi atât de bine legată în ansamblu. Durități de limbaj transpar în spectacol cu un flux glacial neliniștitor. Nici dragostea maternă nu mai funcționează în acest univers decrepit, relațiile umane sunt destrămate. Suzumi fuge de afectivitate. Când mama ei caută s-o îmbrățișeze și s-o rețină lângă ea, îmbrăcată în rochia ei roșie excepțional executată cu mâneci-tentacule, ocrotitoare sau acaparatoare, ea o respinge, se desprinde din sentimentalismele considerate desuete. "În spatele meu e vidul" spune la un moment dat ea. Și în față ce e?
(Foto: Tibor Jäger)