Ilie Năstase a cîștigat peste o sută de turnee ATP la simplu și la dublu (peste șaizeci la simplu), o performanță atinsă de numai zece jucători din istoria tenisului (Novak Djokovic, de exemplu, încă nu e printre ei la data scrierii acestui articol). A cîștigat șapte titluri de Grand Slam, dintre care două individuale (a pierdut alte trei finale individuale), a cîștigat patru turnee Masters din cele șase la care a fost prezent. Dincolo de aceste date care-l certifică drept sportiv deosebit, în portretul pe care i-l fac jucătorii de tenis care apar în film, ei înșiși campioni importanți, Ilie Năstase este creionat ca o figură care a produs o transformare însemnată în istoria acestui sport - a tras tenisul dinspre elitism spre o întrecere atractivă pentru un public larg și a contribuit, astfel, la atragerea banilor spre competiții și jucători.
Năstase a fost exponentul unui anumit tip de glamour în tenis, un bărbat frumos venit din estul comunist - un spațiu inexistent în sportul alb în acel moment -, cu alură de personaj negativ pe scenă, iubit în culise de aproape toți adversarii, personaj central în mondenitățile acestui sport - ceea ce, probabil, așa cum spune Stan Smith, l-a și împiedicat să atingă performanțe sportive și mai înalte, pe măsura talentului debordant pe care îl avea; iar această alură de bad boy, dublată de o anumită sensibilitate nativă, puse în relație cu un joc spectaculos (lovituri neașteptate, soluții intuitive intrigante pentru adversari, peste ce era obișnuit în tenis în epocă), a creat priză în jurul lui și în jurul sportului pe care îl practica. Atitudinea lui față de greșelile arbitrilor - un circ dificil de suportat vizual după normele bunului simț și după regulile de azi ale sportului - a dus la profesionalizarea acestei ramuri a sportului și, treptat, la stabilirea unor regulamente stricte, prin care să fie confirmat tenisul (ca întrecere fair-play) și eliminate comportamentele negative.
Filmul lui Tudor Giurgiu, Cristian Pascariu și Tudor D. Popescu narează această istorie în siajul unei afirmații atribuite multor intelectuali, de la Mark Twain la Woody Allen, conform căreia comedia este o tragedie peste care au trecut mulți ani. Au trecut patruzeci de ani de cînd Ilie Năstase și-a încheiat cariera și în jur de cincizeci de cînd a atins apogeul ei. Un timp care sedimentează ceea ce e bun, dacă e să acceptăm sinceritatea celor din film, și - chiar dacă numesc clar grotescul din reacțiile jucătorului român, un grotesc pe care îl vedem din plin în secvențe de arhivă, - îl coboară în plan secund, în umbra calităților sportive ale lui Năstase, încît, pe ecran, pare că urcă exclusiv legenda și crește statuia.
Este efectul (aparent!) după care pleacă textul virulent împotriva filmului scris de Victor Morozov pentru Scena 9, Hagiografia lui Ilie Năstase[i]. De pe o poziție care îmbrățișează corectitudinea politică (și, prin acuzele aduse inclusiv persoanelor care vorbesc în film, este un veritabil exercițiu de cancel culture), Morozov acuză autorii că practică un joc murdar, similar cu al lui Năstase-cel-rău - demersul lor este grotesc fiindcă ar fi eliberat filmul de statura ofensatoare a lui Năstase, astfel că Nasty este o "fantezie băloasă" care vorbește despre un Năstase-fantasmă. Context în care apar afirmații malițioase la adresa celor de pe ecran: că jucătorii de tenis care vorbesc despre Năstase ar fi fost îndemnați de autori să spună una-două vorbe bune, iar ei "se execută docil", dar li se citește chinul pe față atunci cînd le și rostesc. O situație dificil de conceput, ar fi suficient ca unul dintre acești jucători să spună că prezența sa pe ecran nu respectă imaginea personală despre Ilie Năstase, că opinia sa a fost ciuntită pentru a fi denaturată propria viziune enunțată în interviu și filmul ar fi condamnat din punct de vedere comercial; cred că pentru orice persoană cu o privire echilibrată, este destul de clar că nu poți impune ce să spună și nici nu îți poți permite să denaturezi sensul vorbelor unor personalități precum John McEnroe sau Mats Wilander, campioni în tenis și prezențe media constante.
Ce este frapant la această opinie este ușurința cu care răstoarnă demersul autorilor ca exclusiv în favoarea lui Năstase, în ciuda zecilor de minute în care în film este vorba despre Năstase-cel-rău, fie în imagini de arhivă, cum sînt cele în care sînt jigniți arbitri, în care atitudinea lui Năstase față de adversari (mai ales Pohmann în 1976, McEnroe în 1978) este de o violență revoltătoare, sau de un rasism jovial (față de Arthur Ashe); în ciuda relatărilor celor intervievați, pe fața cărora se citește consternarea cînd trebuie să abordeze această latură (Stan Smith), sau care dezaprobă total comportamentele acestea, chiar dacă timpul a făcut posibilă iertarea - cum e la John McEnroe, de exemplu.
Cinematograful are puterea de a transforma un om în legendă, de a ridica omul pe soclu, însă aici nu e cazul. Avem toate datele pentru a așeza filmul la locul său. O producție pop, aproape discurs motivațional (ca moștenire a lui Năstase vizibilă în imaginea decantată în timp în mintea celor care îl prezintă - unde e foarte clar spus că, astăzi și în viitor, Năstase nu mai e posibil decît ca sportiv!), cu un merit important în faptul că reușește să edifice o imagine a sportului alb în epoca profesionalizării sale (formalizarea regulamentelor, trecerea spre epoca abordării profesioniste a sportului, cu agenți, antrenori și psihologi pentru jucători, cu arbitri profesioniști, dinspre o epocă romantică, unde jucătorii se antrenau unii cu alții, împărțeau viața pe teren și în afara lui; unde Năstase era un bon viveur, în limitele timpurilor, sportiv înaintea epocii și om de spectacol, exagerat în unele momente).
În acest sens, filmul lui Giurgiu, Pascariu și Popescu e un colaj pop, un posibil succes internațional de box office, cu deschideri subtile către dedesubturile omului-Năstase. Trasează legături în mod fin (prin opinia celorlalți, prin el însuși în imagini de atunci, rămîne să le integrăm noi în peisajul total), adică potrivit pentru abordarea carierei unui sportiv de top, controversat, în viață. Rămîne să extragă fiecare conținutul necesar pentru a alcătui profilul mai-aproape-de-real (mai nuanțat) al celui portretizat.
La final, e destul de clar că Ilie Năstase e(ra) o legendă în lumea tenisului (o confirmă statisticile și prezența sa în Hall of fame a tenisului). Mai degrabă filmul ajută la constatarea acestui fapt (în special pentru publicul care nu a urmărit cariera lui în derulare). Un fapt al cărui dușman de prim-plan a fost Năstase însuși. O figură pasiv-agresivă, uneori neserios cînd e mai important (pentru finala de Cupa Davis din 1972, vine în țară în săptămîna meciurilor și nu se conectează la moment), uneori lipsit de fair-play (declanșează circul cînd e în dezavantaj pe teren, în special în partea a doua a carierei). Devine mai clară și originea prezenței sale publice reprobabile în ultimii 30 de ani - de la asocierea cu figuri politice compromise și compromițătoare, de la afrontul adus autorității (înjură și scuipă polițiștii care îl găsesc beat la volan), la viața de familie tumultoasă (o viață privată, totuși). Încît, în explicația simplă adusă de ceilalți pe ecran - că așa era el, - așa e un amestec de muncă și talent (incontestabile, nu poți avea rezultatele lui prin provocare, prin circ), kitsch (îl vedem la televiziunea franceză într-un exercițiu de karaoke), penibil (joacă tenis cu o maimuță pe o scenă de varietăți), violență și superficialitate; unde elementele valoroase, munca și talentul, au un conținut important folosit de alții: ca simbol publicitar în Vest, în comunism; ca imagine electorală în România, după comunism; ceea ce nu îl face pe Năstase o victimă; și în niciun caz un zeu.