Nasty aruncă o privire îngăduitoare și blândă asupra dificilului om Ilie Năstase. În tinerețe, semăna cu Depardieu, nu doar la stil, cât la zâmbetul delicat, tandru și timid, căci tenismenul era un emotiv și un mare timid. Își făcuse din clovnerie o diversiune, o apărare și o mască. Era violent și avea o latură întunecată, nestăpânită, tocmai de aceea. Se mărturisea cu sinceritate și tristețe, în interviurile de tinerețe, plângându-se că nu se putea domina, deși încerca. Emoțiile de competiție erau de necontrolat, îl făceau să nu își mai aparțină, până când felul de a le combate i-au devenit o a doua natură. Din acel moment, personajul Nasty s-a interpretat pe sine, în acord cu așteptările publicului și al unei opinii publice tot mai emancipate de convenții, potrivit spiritului hippiot al epocii. Este posibil ca dominatorul Ion Țiriac, mai mare cu 7 ani, să fi fost în mare măsură responsabil pentru ieșirile de puști răzgâiat ale partenerului său rebel, scăpat din mână.
În timp ce toți comentatorii sunt clemenți și îngăduitori cu vechile răutăți ale colegului lor de generație, unul singur rămâne neînduplecat, judecându-l cu asprime pentru indisciplina și prostul gust dovedite pe teren. Ion Țiriac rămâne același pragmatic și dur. În opinia lui, Nasty trebuia "împușcat" pentru că nu se antrenase înaintea Cupei Davis de la București, pierdută în 1972 în fața americanilor.
Ce s-a înțeles, în ansamblu, este felul în care a evoluat sportul alb, pe aripile căruia Nasty s-a înălțat fără să realizeze prea bine ce face. Se întâmpla în epoca mingilor albe, a rachetelor de lemn, a camaraderiei între adversari și a începuturilor nonșalante, prea puțin conștiente de sine. Pentru sportivii profesioniști de atunci, arena era biroul lor iar sportul era job-ul pe care îl prestau în regim de freelancing, ori de câte ori nu reușeau să îl fenteze. Când își terminau programul autoimpus, tot ce le rămânea de făcut era să iasă la cină împreună. Se sprijineau reciproc, își cunoșteau problemele și se distrau laolaltă.
Tenisul nu era încă un sport feroce iar casta tenismenilor era o gașcă de confrați cu interese comune.
Pare greu de crezut că sportivul se gândea, pe atunci, cu ce bani să își achiziționeze pantofii sport, antrenorii nu îi însoțeau pe elevi în turnee, plecarea din țară presupunea un pașaport restituit de Securitate iar arbitrii nu erau profesioniștii de azi, ci prietenii organizatorilor, dispuși să arbitreze în timpul liber. Terenurile se trasau cu pulbere de cretă ce curgea din cărucioare împinse manual, inclusiv în marile competiții. Și, da, serviciul era urmat de atacul la fileu, rezultând o canonadă de lovituri spectaculoase.
Nasty e un bun punct de stație pentru ampla perspectivă asupra evoluției tenisului de câmp și a tot ce a însemnat acest sport, în plan politic, în 1972, atunci când delegația S.U.A. a jucat la București, pentru prima dată dincolo de Cortina de Fier. Ce a urmat, sub raport politic, știm. Nimic nu se cuvine a umbri atmosfera luminoasă a documentarului, pe care orice copil teribil o merită.