Recunosc că m-am dus la Nasty cu această idee preconcepută: va fi un film despre o fostă glorie a sportului, o laudă despre cum am fost cândva o putere în arena globală a tenisului. Așadar, o altă narațiune care să gâdile orgoliul neostoit al românilor, eventual bine asamblată cinematografic și împachetată impecabil ca marketing.
Ei bine, Nasty este într-o mare măsură un film nostalgic despre gloria trecută. Până la urmă, nici nu cred că putea fi evitată această cheie. Important este că filmul regizat de Tudor Giurgiu, Cristian Pascariu și Tudor D. Popescu este mult mai mult decât atât.
Este nu doar un omagiu adus sportivului și moștenirii sale, dar și o privire critică asupra a ceea ce a fost acesta atunci. Tenisul pe care l-a creat a avut o dimensiune de spectacol pentru că el însuși a fost un spectacol, un alintat al camerelor de luat vederi. A fost sportivul care a determinat nu doar ca tenisul să iasă din turnul de fildeș al aristocraților, dar în același timp i-a făcut pe oficiali să crească regulamentele de la trei pagini scrise rar la sute scrise îndesat.
Echipa regizorală a vrut să ofere o hagiografie meritată, dar nu din perspectiva unei persoane imature emoțional (obezul generic de care vorbeam în introducere) care are nevoie de perfecțiune, ci din poziția unui cunoscător al istoriei recente și al vieții. Așa că arată situația politică cruntă de pe vremea lui Ceaușescu, sărăcia care îl făcea pe Ilie Năstase să doarmă prin parcuri pentru a economisi banii de diurnă, cu care să cumpere pantofi de sport "din afară" pe care să-i vândă la suprapreț în România.
Arată și acțiunile discrete, dar insistente și omniprezente ale fostei poliții politice, sau încercarea de a instrumentaliza politic lumea sportului, văzut nu ca o întrecere a caracterelor și talentelor individuale, ci ca o victorie a unui sistem de stat. Cu alte cuvinte, succesul comunismului se vădea inclusiv la nivel sportiv, reflex continuu al totalitarismului, dacă ne aducem aminte de importanța pe care a acordat-o Hitler succesului atleților naziști la Olimpiada de la Berlin din 1939.
Apoi, Nasty are un simț al umorului. Sinceritatea dezarmantă cu care personajele își recunosc defectele este asamblată cu un umor empatic și franc, care nu scutește pe nimeni, dar nici nu umilește. De la momentele în care Năstase își pierdea avantajele și apoi le camufla în comportamente non-standard, până la o superbă secvență de arhivă în care un Ion Țiriac transpirat, epuizat din punct de vedere sportiv, are o perfectă prezență de spirit pentru a aranja un deal în care acordă dreptul de a fi filmat musai pe bani. Banii sunt un motiv recurent, de altminteri. Acest motiv apare în afirmațiile campionului Năstase, care afirmă că joacă tenis pe bani. La fel, colegii săi de generație au recunoscut că au câștiguri mult mai substanțiale, inclusiv datorită năzdrăvăniilor lui Ilie Năstase, decât au avut campionii din generațiile anterioare. Pe de altă parte, însă, este clar că în comunism valoarea banilor era relativizată față de astăzi. Mai mult, se accentuează permanent romantismul acelor vremuri, în care banii erau valoroși adesea prin absență, în care Ilie Năstase nu avea bani nici pentru a contribui la cumpărarea de pizza în comun și era ajutat, cum altfel, de mentorul său, Ion Țiriac.
Relația dintre cei doi definește, de altfel, documentarul. Prietenia, camaraderia, mentoratul acestora reprezintă un fir roșu. Ilie Năstase nu ar fi fost același dacă nu ar fi fost călăuzit de Ion Țiriac. La rândul său, această personalitate a afacerilor românești post-decembriste păstrează o permanentă admirație față de Năstase. Tandemul celor doi îi onorează pe fiecare în felul său, iar cuplul acestora îi face mult mai valoroși decât ar fi fost luați individual. Iar filmul nu omite să prezinte pe larg și latura întunecată a acestei colaborări, înfrângerea istorică a finalei Cupei Davis.