"You think I'm bad?..." (Ilie Năstase)
M-am pregătit să vizionez Nasty înarmată cu un arsenal de batiste și strategii menite a masca efectul vizual al emoțiilor care eram convinsă că urmau să mă copleșească în sala de cinema.
În schimb, am râs. Constant. Din ce în ce mai relaxat. Vizionând un documentar! La final, în jur, numai zâmbete: dacă nu se lățeau pe chipuri, se întrezăreau lăfăindu-se înăuntru. Cu recunoștință pentru o partidă de entertainment de calitate. Precum partidele de tenis la care spectatorii se înghesuiau doar ca să-l vadă pe Ilie Năstase - iar filmul ne introduce direct în acea atmosferă, despre care cei mai mulți dintre noi nici nu am aflat, fiindcă nu sunt vorbele de-ajuns: trebuie văzut și apoi simțit. După cum anticipase Tudor Giurgiu (citește interviul aici), Nasty emoționează, dă de gândit și mișcă ceva în interiorul audienței.
O performanță absolut nouă și originală de regie, scenariu și montaj - însemnând a colecta, a selecta, a așeza în ordinea optimă și a jongla cu tranzițiile - au reușit Tudor Giurgiu, Cristian Pascariu și Tudor D. Popescu în peisajul documentarului biografic românesc, suplimentând sau complementând toate secvențele cu elemente generatoare de emoții pozitive, imprimând tușa comică în locul dramatismului pe întreaga durată a filmului și astfel oferind o experiență cinematografică profundă, ceea ce, alături de structura narativă, coerentă, dar nu și diacronică, îl apropie în manieră hollywoodiană de filmele de ficțiune.
Nasty este despre anii de glorie ai lui Ilie Năstase. Și despre ani, și despre glorie, și despre Năstase: un timid extrovertit, debordând mereu de energie, care, sub efectul adrenalinei, conversa și interacționa cu publicul, arbitrii și adversari pentru a se detensiona. Ilie Năstase a dezvoltat ca mecanism de coping - atât în fața presiunii, dar și pentru a-și depăși timiditatea naturală și a se adapta rolului de figură publică - un comportament provocator și complicitatea cu publicul. Care public a fost iremediabil cucerit de inegalabila prezență de spirit din arenă și de carisma care-l însoțea pe tenismen și în afara ei. Practic, toți cei care l-au cunoscut - în acea perioadă, dar și ulterior - au asistat la demonstrațiile de talent, temperament și personalitate ale lui Nasty, chiar dacă ocazional i-au fost adversari sau coechipieri. Filmul e presărat elegant cu declarații de prietenie necondiționată și nealterată din partea unor legende ale sportului care, prin aceste conținuturi, omogene datorită coerenței personajului, au contribuit, involuntar, la construcția firului narativ.
Da, Năstase este coerent, fiindcă e autentic. Carisma lui e autentică. Zâmbetul specific, cu buzele strânse, nu este formal. E fericire pură și molipsitoare. Tehnica și condiția lui fizică sunt de necontestat, prima poziție de lider în circuitul ATP este o certitudine, printre puținele care transcend generațiile. Aceasta este poate cea mai mare relevație pe care mi-a prilejuit-o Nasty, argumentând-o prin fiecare secvență: comparația între generații este un demers impropriu, indiferent de arie. Fiecare generație are momentul ei istoric, cu condițiile lui specifice, iar performanțele sale trebuie să se raporteze la acestea. Chiar dacă toate au un început, iar deschizătorii de drumuri rămân reprezentativi, peste generații.
Aici transpare și inestimabila valoare a cadrelor inserate în film, după care echipa a săpat adânc în arhive. În contextul tranzițiilor excelent regizate și montate menite să mențină zâmbetul pe buzele audienței prin contraste, nu pot fi ignorată atenția protectoare a lui Ion Țiriac, profund înduioșătoare, contrabalansată de forța aspectului acelui om, reprezentativ pentru anii '70 și de forța percepută din declarațiile foștilor competitori. Sau jocul genial, inteligent, inspirat al lui Năstase, contrastând cu șotiile băiatului rău, care se mai voia răsfățat, sau cu gâlceava cu arbitrii vremii, contradictorii la rândul lor prin ei înșiși.
Românii aceia jucau prin lumea largă, au reușit să fie acolo și prin ei am existat ca națiune. Pe vremurile acelea, acei sportivi români - prieteni cu adversarii cu care se înfruntau, dar și antrenau - vorbeau cursiv mai multe limbi străine.
Pentru iubitorii sportului alb, e mult tenis în Nasty, dar e mult mai mult decât sport: este artă, spectacol, un fel de tenis sculptural. Este în același timp ocazia de a integra modul în care un talent de excepție produce un salt calitativ și schimbă referința. Ilie Năstase s-a născut pentru a ridica ștachete prea jos uitate până la începutul anilor '70 în tenis: tehnică, arbitraj, vizibilitate, monetizare. Nu a făcut asta programatic, poate pentru că tactica fusese deja acaparată în prea mare măsură de genialul strateg Ion Țiriac, fără de care nimic nu ar fi fost la fel. Doar a făcut-o, fiindcă i-a plăcut și fiindcă a vrut, în felul lui unic.
Ca români, am face bine să vedem filmul. M-a încărcat cu multă energie și pentru puțin timp m-am simțit ca Nasty. Numărul 1.