Arlecchino, rafinamentul vinului vechi

Creat cu ani în urmă - ultima versiune datează din 1997, de la aniversarea a jumătate de veac a Piccolo Teatro - Arlecchino al lui Giorgio Strehler a supravieţuit creatorului său pentru că şi-a câştigat o independenţă la care alte spectacole aspiră zadarnic. Oricine crede că un spectacol commedia dell'arte presupune un cadru fix în care măştile evoluează conform tiparului binecunoscut, va fi contrazis de montarea lui Strehler, care a creat nu mai puţin de şase variante. Celebrul regizor care şi-a legat numele de Piccolo Teatro din Milano a jonglat, creându-l, cu elementele stabile ale commediei dell'arte - măştile, costumele, decorul minim - dar fără habotnicie, ştiind să renunţe la ele de câte ori e cazul, pentru a le privi şi comenta critic, din exterior.

Acest joc "de-a commedia dell arte" are ca efect faptul că spectatorul contemporan nu se simte nici un moment exclus, ci dimpotrivă, complice la tot ceea ce se petrece pe scenă. De fapt, scena mică, aşezată central, cu perdelele ei pictate, schimbate în funcţie de locul acţiunii, este spaţiul tradiţiei, locul unde urcă lecţia de teatru istorică, iar în jurul ei, pe scena propriu-zisă, actorii care aşteaptă intrarea în registrul commediei dell'arte, fac un altfel de spectacol, "semi-civil", intrând într-o relaţie informală cu sala, dar şi cu ceilalţi colegi, aflaţi "în exerciţiul funcţiunii". Cel mai simpatic, poate pentru că nu are un rol decât în afara poveştii măştilor, este bătrânul sufleur. Deşi nu face decât să aprindă şi să stingă lumânările, bombănind când în italiană, când într-o română stricată.

Permanenta dedublare presupune un efort suplimentar de atenţie din partea actorilor, care sunt pregătiţi atât pentru spectacolul clasic, intrat în istoria teatrului mondial, cât şi pentru un joc modern, dincolo de măşti. Pregătirea lor impecabilă şi antrenamentul fizic demn de al unor sportivi profesionişti îi fac să pară foarte liberi în tot ce fac, ca şi cum alternarea registrelor şi schimbul de replici şi atitudini, uneori halucinant când e vorba de Arlecchino (Enrico Bonavera, care a jucat joi seara, îl secondează excelent pe celebrul Feruccio Soleri, interpretul de care imaginea personajului pare să se fi lipit definitiv), care se dedublează încercând să-i mulţumească pe cei doi stăpâni, ar fi cel mai firesc lucru din lume. Această graţie care nu-i părăseşte nici un moment pe interpreţi, aşa cum sângele nobil se vede indiferent de situaţia în care se află posesorul, s-a câştigat în timp. Într-un fel, spectacolul, pe care aţi putut să-l vedeţi la Bucureşti, la Teatrul Bulandra, sala Izvor şi care a împlinit zece ani, a câştigat în rafinament asemeni vinului vechi.