Cu și fără 1956 - Blokád / Blockade la Cinepolitica, 2024

E un fapt real - și, totodată, o ușurare - că filmul politic nu trebuie să aibă, în mod necesar, și ambiții artistice, deși combinația artei cu suspansul politic devine memorabilă. Blokád / Blockade este, însă, și un film istoric și unul cu ambiții artistice, ce a constituit propunerea Ungariei la Oscarul din 2023. Atât din perspectiva tehnică, cât și din cea a interpretării actoricești, filmul ajunge la un anumit standard. Însă el pică testul autenticității istorice. O confirmă cronicarul maghiar Patrik Kovács, comentator al filmului, menționat de imdb, precum și istoricul Tony Judt, în cartea sa, Epoca postbelică. O istorie a Europei după 1945.

Conform scenariului filmului, Ungaria și-ar fi căpătat libertatea prin negocieri purtate cu Mihail Gorbaciov, în 1990. În acest scop, delegația maghiară, compusă din primul ministru, József Antáll și președintele republicii, Árpád Göncz, se deplasează la Moscova, căutând eliberarea țării de Pactul de la Varșovia, timp în care se tem de capturarea și deportarea membrilor delegației lor în Siberia. În avion și-l amintesc pe conaționalul lor, militarul Pál Máleter, ucis în 1956. Trecut de partea insurgenților maghiari ce manifestau, atunci, împotriva sovieticilor, comandantul militar revoluționar intrase în capcana sovieticilor și omorât în orașul Tököl. Filmul dezvoltă această referință istorică și aruncă asupra sovieticilor din 1990 aceeași lumină ca și asupra sovieticilor din 1956 - și, am adăuga, aceeași lumină de oricând, similară celei în care rușii se pun singuri, azi, în raporturile lor cu Ucraina și, indirect, cu Ungaria lui Ludovic Orbán. Este limpede, de-a lungul întregului film, care alternează două planuri istorice, ale anilor 1990 și 1956, că suntem martorii unei viscerale teze antisovietice, rămasă nerezolvată încă din 1956. Antipatia urcă până în 1849, anul înăbușirii de către ruși a revoluției maghiare. Cum acțiunea se concentrează pe figura politică a profesorului de istorie József Antáll, referințele istorice sunt țintite inclusiv către acest moment îndepărtat, ca și către confruntarea dintre curuți și lobonți, în cadrul atitudinii maghiare față de politica Imperiului Habsburgic.


Pe scurt, regizorul le poartă pică rușilor din toate epocile, acuzându-i pe rușii sovietici și de ceea ce aceștia nu au apucat să comită: păstrarea cu forța a Ungariei în lagărul comunist, în 1990. Figura lui Gorbaciov este demonizată doar pentru că, deși își ceruse scuze polonezilor pentru Katyn, și cehilor pentru invazia din 1968, nu și le-a cerut și ungurilor pentru momentul 1956. Boris Elțîn a făcut-o, mai târziu. Interogat asupra omisiunii, Mihail Gorbaciov apreciază că scuzele nu i-ar mai fi profitabile în vreun fel, de vreme ce el deja își văzuse sacii în căruță, primind Premiul Nobel pentru Pace. Pentru regizor însă asta nu contează, ci absența respectivelor scuze. Le pretinde, prin glasul lui József Antáll, care îl provoacă pe Gorbaciov să și le ceară. Mihail Gorbaciov se simte depășit de această pretenție, afirmând că nu poți visa la mai mult de un Nobel pentru pace (replica e spusă hodoronc tronc, lăsând să se înțeleagă că Gorbaciov credea că dacă și-ar mai cere scuze și ungurilor, pe lângă cele deja cerute -deși nu pentru ele căpătase Nobelul- ar putea aspira la un al doilea premiu Nobel, ceea ce crede el că este imposibil). Istoricul Antáll îl pune la curent cu performanța celor trei Nobeluri pentru pace căpătate de Crucea Roșie. Pare o lecție de istorie, îndreptățit venită din partea unui profesor de istorie, dar este, în realitate, un reproș politic acid la adresa unui Nobel pe care maghiarii îl consideră nemeritat, fără acele scuze. Gorbaciov rămâne la un singur Nobel și la lipsa scuzelor și la lipsa aprecierii maghiarilor, care încă rememorează evenimentele anului 1956 - prin prisma celor ale epocii contemporane, inclusiv. Pare că rușilor încă li se poartă pică, cu toate scuzele lui Elțîn, pentru evenimentele recente și criza energetică provocată de acestea, similară celei din 1990. Scuzele lui Elțîn par un eveniment istoric uitat. Căpătarea libertății politice, în 1990, este confundată cu cea economică - iată o inadvertență a filmului. Doar vorbim de Ungaria, nu de Albania.

Vizita la Moscova în 1990 a delegației ungare, pentru a-și negocia libertatea, mi-a atras atenția, cu puterea unui girofar pus pe capota unei mașini Dacia, prezentă și ea în numeroase cadre ale filmului. Nu știu ca românii să-și fi negociat vreo libertate - la Moscova, cu atât mai puțin. Nu cred că mai era ceva de negociat, în 1990, când Zidul Berlinului deja căzuse. Dacă așa să fi fost, m-am gândit că poate tocmai am aflat ceva nou. M-am gândit câte vieți ar fi fost salvate, în decembrie 1989, dacă asemenea negocieri ar fi existat, ba încă din 1988. Primind această informație, a negocierii asupra libertății postcomuniste, mi s-a părut că identific cauza vărsării de sânge, din decembrie 1989: românii nu au negociat la timp libertatea, de aceea au fost uciși de rușii lui Gorbaciov.

În realitate, nu am aflat nimic, căci filmul nu spune tot și nici corect. Negocierile de la Moscova, din 1990, nu erau primele de acest tip, între Ungaria și URSS. În acel an, negocierile nu puteau fi purtate pentru dobândirea libertății politice a Ungariei, ci pentru părăsirea Pactului de la Varșovia și consecințele economice ale acestui act politic (pentru care, însă, ungurii nu riscau Siberia, așa cum se dă de înțeles în film). Astfel:

(...) din iulie 1988 până în iulie 1989, Károly Grosz și Miklós Nemeth, principalii reformiști din Partidul Muncitoresc Maghiar, au făcut patru vizite separate la Moscova pentru a se întâlni cu Mihail Gorbaciov. (...) Gorbaciov nu a precipitat sau încurajat în mod activ revoluțiile din 1989; nu a făcut decât să stea deoparte. În 1849, rușii au pecetluit soarta revoluției maghiare și din alte țări, intervenind; în 1989, ei le-au asigurat succesul prin neamestec. (Tony Judt, Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945, Editura Litera, București, 2019, p. 897)

Oare ce percepție aveau românii comuniști despre negocierile colegilor lor maghiari, în cazul în care erau la curent cu tratativele lor, din 1988 și 1989? Ce părere au căpătat, despre ele, când s-au dezmeticit din somnul cel de moarte și au aflat că existaseră? Aceeași părere cu a Albaniei, probabil: fusese ratată Piața Tiananmen.

Filmul are un puternic substrat economic, care se devoalează pe parcurs. Intertextul de la începutul filmului induce în eroare cu privire la tipul de libertate negociată la Moscova. Abia spre sfârșit se clarifică acesta, atunci când Iózsef Antall deplânge faptul că reformarea sistemului economic va fi un proces cu mult mai complicat decât cel al trecerii de la dictatură la democrație. Referindu-se la negocierea din 1990, filmul se referă, de fapt, la libertatea economică, cea politică fiind deja obținută și anticipată încă înaintea căderii Zidului Berlinului (cu siguranță, pe cea economică o negociaseră și în 1988 și 1989, în cadrul perestroikăi). A consuma ceea ce produc, fără împrumuturi externe, e noua provocare a democrației maghiare. Aici, ungurii au din nou pile. Soția lui Antáll - și, totodată, duhul cel bun al unui soț cu o misiune națională, de apostol al independenței economice - scoate, din mânecă, cartea de vizită a lui Helmut Kohl, dată de soția acestuia, în urma unei vizite între prieteni. Cu un telefon amical, totul se rezolvă ca prin magie, deși Kohl are și el greutăți economice, cu est-germanii care i-au căzut pe cap, odată cu unificarea și cu întreaga lor economie socialistă, înapoiată și neperformantă. Kohl sare, totuși, în ajutorul prietenului Antáll, aflat pe patul de spital, la mare ananghie economică. Din post-operator, primul ministru maghiar gestionează blocada taximetriștilor scoși în stradă de criza benzinei pe care rușii nu le-o mai furnizează, în 1990, ca urmare a deciziei maghiare de a se retrage din Comecom și din Pactul de la Varșovia. Criza socială este, în plus, instrumentată politic, de inamicii politici, foști aliați și prieteni de o viață ai pacientului. Unul dintre aceștia este chiar președintele Göncz, cel alături de care prim-ministrul Antáll semnase același memorandum politic, în 1956. Acum, președintele îl acuză pe primul ministru de intransigență privind prețul uriaș al benzinei, comparându-și vechiul prieten cu Creon din Antigona lui Sofocle. În paralel, îl trăda ca un Iuda.

Intervin, salvator, prietenul Kohl și întregul Consiliu al Europei (pe atunci, compus din Margaret Thatcher, Francois Mitterand, Giulio Andreotti). Acest organism tocmai își negocia, la Roma, forma viitorului text al articolului 238 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, acela care stabilește condițiile votului în cadrul Consiliului Europei, adică algoritmul decizional al viitoarei Uniuni Europene. Aici, s-ar putea să se fi strecurat un anacronism. Ținând cont că suntem încă în epoca CECO și a CEE, nefiind încă încheiat Tratatul de la Maastricht (1992), de naștere a UE (1993), textul dezbătut nu avea cum să fie, încă, cel al articolului 238, care avea să apară abia în cadrul Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene, în 2009, prin Tratatul de la Lisabona, semnat în 2007.

Există o inadvertență și cu privire la întâlnirea dintre Antáll și Gorbaciov, la Paris, imediat după decernarea Premiului Nobel conducătorului sovietic. Faptul istoric s-a petrecut pe 15 octombrie 1990. În film, întâlnirea are loc după închiderea blocadei taximetriștilor, declanșată la Budapesta, pe 25 octombrie 1990, oficial, iar neoficial pe 19 octombrie 1990. Este o dovadă în plus că sistarea petrolului de către sovieticii din 1990 nu s-a făcut cu intenția unei răzbunări politice, precum cea dispusă mai târziu de Vladimir Putin, ci ca o consecință economică, probabil inevitabilă, a abandonării Cecom, odată cu desființarea Pactului de la Varșovia (cel din care toți sateliții URSS oricum intenționau să plece).

În momentul în care Antáll vorbește cu Kohl de pe patul de spital, salvându-și țara din criza economică și propulsând-o înspre soluția economică salvatoare, cu sprijinul Comunității Europene, românii pregăteau noua mineriadă. Conflictul politic dintre președintele republicii și primul ministru se replica și la București, dar discuții telefonice se purtau cu Miron Cozma, nu cu Kohl, Andreotti, Thatcher, Mitterand. De fapt, începând din iunie 1990, pe Ion Iliescu nu îl mai ținea nimeni de vorbă, în Europa, acolo unde Ungaria își făcuse o altă intrare, după ce știuse să își negocieze libertatea, la Moscova, încă din 1988. Despre România se afirmă, în film, că se afla în haos. Nu era haos, era o criptă rece, în care anchilozasem cu toții.

Filmul reconstituie veridic atmosfera anilor '90, nu și pe cea a anului 1956. Violența din închisoare este o glumă plină de blândețe, față de realitatea din cărți și filme. Regizorul ar fi putut să se inspire din L'Aveau, mult mai veridicul thriller politic al maestrului Costa Gavras.

Se remarcă multitudinea de citate și referințele constante la situația Finlandei, într-un ritm care devine obositor și nu adaugă nimic acțiunii. Greu de crezut că pe zidul unei celule de închisoare comunistă se putea scrijeli, în 1956, un citat din Talleyrand.

Filmul ar fi putut să se numească Antáll, pentru că este dedicat figurii acestui politician devotat, mai mult decât crizei economice din octombrie 1990 și modului ei magistral de rezolvare. Se aude glasul dezamăgit al prim ministrului, plângându-se interlocutorului german de lipsa de recunoștință a vesticilor față de eroismul rezistenței maghiare împotriva sovieticilor, în 1956. Este un reproș pe care filmul vrea să îl facă auzit cu tărie. Se aseamănă cu orgoliul românilor de a fi rezistat prin cultură și credința celor care susțin că, fără lupta poporului român ortodox împotriva turcilor, catolicii nu și-ar mai fi ridicat catedralele. Cu privire la asemenea reproș, Tony Judt concluzionează:

În euforia eliberării, esticii au avut tendința să nege însemnătatea Moscovei pentru a-și evidenția propria performanță. În ianuarie 1992, Jozsef Antáll, membru al Forului Democratic și prim-ministru al Ungariei, deplângea în fața publicului local faptul că Occidentul nu apreciază rolul eroic al celor din Europa Centrală în căderea comunismului: "Această dragoste neîmpărtășită trebuie să ia sfârșit pentru că noi am fost la datorie, am luptat fără să tragem un foc de armă și am câștigat pentru ei al treilea război mondial". Versiunea amară a lui Antáll, deși măgulitoare pentru auditoriu, ocolește adevărul cel mai important despre evenimentele din 1989: mulțimea, intelectualii și liderii sindicali din Est au "câștigat al treilea război mondial" fiindcă Gorbaciov nu s-a opus. (Tony Judt, Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945, Editura Litera, București, 2019, p. 896-897)

1956-1990-2024. Azi - altă epocă, alt conducător, atât în Rusia, cât și în Ungaria. Dincolo de scăpări, e un film cu o informație bogată, care invită la comparații între ani, epoci, țări, conducători. Ce a însemnat anul 1956, inclusiv pentru România, tocmai ca urmare a evenimentelor din Ungaria, a fost nu mai puțin sever și represiv. Pentru noi, poate și prin comparație cu dictatura lui Ceaușescu, figura lui Gorby a fost providențială. În 1989, încă nu eram siguri de libertatea politică pentru care, în decembrie, se vărsa sânge. La cea economică nici nu emiteam pretenții. Oricum nu aveam de nici unele. Faptul că eram deținători de sonde petroliere (pomenite în film, cu jind) ne-a făcut, poate, mai puțin încruntați față de Gorby, dar niciodată pe deplin încrezători, din aceleași motive cu cele ale ungurilor. Amărăciunea noastră, est-europeană, ar fi aceea că, lipsiți de teroarea unui 1956, vesticii nu vor înțelege niciodată, pe deplin, frica și reticența noastră comună față de vecinii răsăriteni.